Din literatura poporană a sărbătorilor
Din literatura poporană a sărbătorilor
Preluare de Gheorghe Bogdan
Colindele
Numele de „Colinde" ar trebui să se dea tuturor poeziilor poporane care se cântă ori se recită de către grupe mai mari sau mai mici de tineri ori de copii, colindând pe la casele locuitorilor din sate sau din oraşe. Poporul se serveşte de acest cuvânt numai pentru urările care se cântă în noaptea dinspre Crăciun.
Aceste urări au subiecte foarte variate. În unele sunt amintiri istorice, într'altele întâlnim credinţe religioase, în altele se reflectă obiceiuri gospodăreşti ori vânătoreşti. Ele sunt dintre cele mai vechi producţii populare şi tind să dispară. De aceea ele sunt mai numeroase în colecţiile vechi şi foarte puţine în ultima culegere, întreprinsă sub direcţia lui Tocilescu.
Aci versurile sunt mult mai neregulate decât în doine. Ele nu sunt legate de un ritm al jocului, ca strigătele, ci sunt mai mult recitate.
Iată un pasaj dintr-un colind:
Voi, patru colindători
Vă alegeţi doi
Din voi,
Doi din voi mai tinerei
Şi săriţi în cea grădină,
Rupeţi fir
De calomfir
Şi-o steblă de busuioc,
Treceţi,
Mergeţi,
La fântână...
În privinţa originei numelui, se pare că ar fi latinul calendae. Teodorescu G. Dem., care a publicat o monografie asupra colindelor, aminteşte că slavii au şi ei o datină la fel cu a noastră, dar slaviştii mărturisesc că obiceiul lor e botezat cu un nume latin. E adevărat că se poate pune alături de colindarea noastră sărbătoarea vestită la Romani destum calendarium, care se făcea la calendarele lui Ianuarie (1 Ianuarie) şi atunci în noaptea precedentă copiii mergeau din casă în casă, fluerând şi bătând dintr'o daeră, iar locuitorii le dădeau daruri. O altă dovadă că sărbătoarea Crăciunului este un obicei păgân îmbrăcat în haină creştinească este că la Saturnale se tăiau porci, cum se face la noi de Crăciun Aproprierele aceste sunt interesante: ele pot avea chiar o mare parte de adevăr, dar etimologia latină a cuvântului nu e pe deplin dovedită.
Pluguşorul
Pluguşorul este numele unei poezii ocazionale. Ea se recită în dimineaţa zilei de 1 Ianuarie. Grupuri de tineri, cutreieră, colindă satul, conducând un plug tras de doi sau patru boi, plesnind din bice şi sunând din clopote. Din când în când ei intră în curtea unui gospodar. Aici unul din ei „ură" sau recită povestea care formează poezia pluguşorului. Ea se compune din strofe neegale, despărţie între ele prin exclamaţiuni ale grupului întreg.
Plecăm într'o sfântă Joi,
Cu plugul cu doisprezece boi,
Boii din nainte
Cu coarnele poleite,
Boii din mijloc
Cu coarnele de foc,
Boii de la roate Cu coadele belciugate...
Trozniţi, măi...
Şi corul: Hăi! Hăi!
Variantele nu sunt prea numeroase: în toate se găsesc înşirate ocupaţiile agricultorului, de la aratul ţarinei, până la măcinatul grâului.
În varianta publicată de Alecsandri, aflăm că pe morar îl chiamă Traian, iar pe morăriţă Dochiana.
Steaua
În serile de Crăciun până la Bobotează trec pe stradă grupe de copii cu steaua, invitând lumea să-i cheme:
Cine primeşte steaua frumoasă
Şi luminoasă,
Cu colţuri multe şi mărunte
De la naşterea lui Hristos dăruite?
Intrând în casă ei intonează diferite cântece.
Elementele principale din care se compun cântecele de stea sunt trei: 1. cântece despre persoane sau evenimente biblice, de exemplu: versul lui Adam, Trei Crai de la Răsărit; 2) Psalmi versificaţi; 3) Cântece numite eshatologice, despre moarte, iad, raiu, etc. Acestea din urmă sunt mai noi şi introducerea lor între cântecele de stea se explică prin legătura stabilită de religie, între păcatul originar al lui Adam şi între Hristos, care vine în lume ca s'o mântuiască şi să-i asigure un traiu bun după moarte.
Anton Pann a publicat în numeroase ediţiuni colecţii de cântece de acestea, pe deoparte versificând cântecele auzite de el, pe de alta copiind şi modificând versuri din manuscrise anterioare şi însoţindu-le cu note muzicale.
Cântecele de stea înfâţişează un element dramatic şi se cântă în cor.
Vicleimul
Sub numele de Vicleim (Betleem) se înţelege o reprezentaţiune dramatică în toată forma, în care se înfăţişează scene din istoria Naşterei lui Hristos şi a creştinismului, cum şi din şirul persecuţiunilor îndurate de primii creştini.
Aceste nume se dă şi totalităţii actorilor care joacă şi care merg pe stradă cântând. În Moldova şi Transilvania numele de Vicleim este înlocuit prin Irozi.
Vicleimul are o parte religioasă şi una profană.
Partea religioasă este o acţiune, în care intră ca persoane principale: Irod, împăratul, un ofiţer şi cei trei crai de la Răsărit. În unele variante e şi un prunc, în altele un cioban şi un arap.
Reprezentaţia se sfârşeşte cu mărturisirea lui Irod că nu are nici o putere faţă de Hristos.
Partea profană este jocul păpuşilor. Într'o cutie mare, pe care o poartă doi băieţi, este înfăţişată grădina palatului lui Irod. Moş Ionică, îngrijitorul curţii şi Paiaţa stau tot timpul în scenă şi pe acolo defilează diferite tipuri care dau naştere la o serie de scene, în care se satirizează diferite întâmplări sau obiceiuri din localitatea de unde este culeasă varianta. Aşa, vedem o bătaie între un iaurgiu şi un bragagiu, privelişte ce se întâlnia des prin Bucureşti sau vedem o satiră la adresa vieţii orăşeneşti din timpul trecerii Ruşilor, etc.
Neapărat, satira nu este niciodată fină. Acele glume, însă, lipsite de obscenităţii, sunt caracteristice spiritului poporan, nu numai la Români dar la toate popoarele, pentru că aproape identică ca a noastră este originea teatrului poporan la celelalte naţiuni.
Încă din primii timpi ai oficializărei creştinismului, preoţii simţiră cât de necesare sunt formele externe, pompoase, pentru răspândirea credinţei şi se văzură nevoiţi să recurgă la mijloacele dărâmate ale păgânismului. Un ritual bogat, veştminte împodobite, cruci, icoane, obiecte de artă, procesiuni cu diferite prilejuri, se introduseră cu încetul în cultul creştin.
De aci nu fu decât un pas până la reprezentarea în biserică a Naşterei Domnului. Se puneau iesle şi veniau cei trei crai cu daruri. Din vorbele acestora se născu dialogul cu cântece, pomenit din sec. III şi mai târziu se introduse regele Irod în aceste reprezentări.
La noi cântecele acestea au venit pe două căi: 1) prin Bizanţ, adică prin originale slavone, prelucrate după bizantine, reprezentând tradiţia orientală şi care au trecut din literatura scrisă în cea rostită; 2) prin saşi, adică saşii din Transilvania au introdus la ei odată cu protestantismul şi Irozii după texte germane din sec. XVI, prelucrate după texte latine mai vechi şi reprezentând tradiţia occidentală, apoi prin secolul trecut de la Iaşi le-am luat şi noi.
La partea religioasă s'a alipit şi partea profană a păpuşilor. Probabil că aceasta a avut o existenţă separată, pentru că Sulzer nu vorbeşte despre Irozi dar pomeneşte jocul păpuşilor; deasemeni, din lucrarea lui Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei) nu aflăm nimic relativ la producţiile religioase, dovadă că mai înainte nu existau.
Gh. Adamescu,
Biblioteca pentru toţi,
Bucureşti, 1913
Comentarii