Schiţă cu apus romînesc - Regina Maria

Schiţă cu apus romînesc - Regina Maria

 

„Regina unei ţări mici!

[[wysiwyg_imageupload:98:]]Aceia cari sunt deprinşi a vedea cârmuitori ai unei ţări mai mari, înţeleg prea puţin ce înseamnă aceasta. Înseamnă muncă şi griji şi nădejde, şi multă trudă pentru slabă ispravă. Dar larg e câmpul şi, dacă inima are voie bună, mare e opera.

Când eram tânără, gândiam că totul e muncă, muncă pieptiş în sus; dar anii care trecură, au adus o altă cunoştinţă binecuvântată, şi acuma ştiu. Ţara aceasta e mică, e nouă, dar e o ţară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca şi altora să le fie dragă; de aceia ascultaţi câteva cuvinte despre dânsa. Îngăduiţi-mă să zugrăvesc câteva icoane, să fac câteva schiţe, aşa cum le-am văzut, cu ochii întâiu, apoi cu inima."

Astfel îşi începe regina Maria a României culegerea sa de cugetări, tradusă şi intitulată de N. Iorga în româneşte „Ţara mea". Traduse din engleză de către cărturarul român, „in which language they were written, as I can write in no other", după mărturisirile reginei însăşi. O vom lăsa pe regină să ne prezinte prin prisma ei, acele „icoane" şi „schiţe". Vom lăsa cititorului dreptul de judecată asupra valorilor, criticilor sau expunerilor a ceea ce considerăm noi caracter românesc, observând în acelaşi timp (ca o bună aducere aminte) ce mai păstrăm şi ce-am pierdut din tezaurul valoric naţional care ne reprezintă

Odată eram pentru acest popor o străină; acuma sunt una dintre ei şi, pentru că vin de atât de departe, am fost mai mult în stare să-i văd cu însuşirile lor bune şi cu neajunsurile lor.

Ţara lor e o ţară rodnică, o ţară de şesuri întinse, de grâu învălurat, de codrii adânci, de munţi stâncoşi, de râuri care în primăvară vuiesc de ape spumegate şi cari vara nu sunt decât leneşe şuviţe de apă pierdută între pietre. O ţară unde ţăranii muncesc subt un soare dogoritor, o ţară neatinsă de murdăria fabricelor, o ţară de extreme, unde iernile sunt de ghiaţă şi verile ard ca în cuptor.

La început era o ţară străină. Drumurile ei prea prăfoase, prea fără de capăt şesurile ei. A trebuit să mă învăţ a-i vedea frumuseţile şi a-i simţi nevoile cu inima mea... Iubirea mea de libertate şi de zări întinse, iubirea mea de aer liber şi de cărări necălcate, m-a dus la multe descoperiri. Îmi plăcea să mă călăresc singură ceasuri întregi ca să ajung la vreun sat pierdut, ca să dau de vreo biserică în ruine stând între crucile ei rustice pe vreun mal, ori să mă aflu în cutare loc în vremea apusului, când boltă şi pământ erau să fie scăldate în roşu înflăcărat. O, apusurile româneşti, ce minunate sunt!

Odată călăream încet spre casă. Ziua fusese arzătoare, aerul era greu de praf. În nesfârşitele valuri de aur ars câmpiile de grâu se întindeau înaintea mea. Nici o adiere de vânt nu mişca maturitatea lor; păreau că aşteaptă ceasul secerişului, mândre că sunt bogăţia ţării.

Cât cuprindeam cu ochii, câmpii de grâu şi alte câmpii de grâu, pierzându-se'n zări într-o linie palidă. O ceaţă albastră plutea asupra lumii, şi cu dânsa o mireasmă de rouă şi de sămânţă ce se coace se ridica uşor din pământ.

La capătul drumului era o fântână, cu cumpăna-i lungă ţintind ca un deget uriaş spre cer. Lângă ea o veche cruce înălţată odată cu făntâna, întru amitirea cutăruia care murise...

Mă înfăsura pacea; calul meu nu făcea nici o mişcare: şi el era supt farmecul amurgului.

De departe, o cireadă de bivoli venea încet spre mine pe drumul lung şi drept; un alai urât de bestii care puteau să fi aparţinut vremurilor dinainte de potop. Unul câte unul înaintau, acoperiţi de noroi, răbdurii, hâţâind trupurile lor hâde, ochii lor goi de înţelegere zgâiţi spre nimic, deşi, când şi când, ridicându-şi feţele, păreau că-şi caută ceva din ceruri. De supt copitele lor se ridicau nouri de praf, întovărăşindu-le orice pas. Soarele apunând îl prindea, prefăcându-l într-un fum aprins. Era un văl de lumină întins deasupra acestor dobitoace de  povară, o glorioasă aureolă de raze înaintând cu dânşii catre odihna lor.

Stătui pironită pe loc şi mă uitam la dânşii cum treceau pe lângă mine, unuş câte unul... Şi în seara aceea o perdea pare că a fost trasă de dinaintea atâtor taine. Prinsesem înţelesul vastei şi rodnicei câmpii.

Douăzeci şi trei de ani am petrecut până acum în această ţară, fiecare zi aducând bucuria ei sau necazul ei, lumina ei sau umbra ei; cu fiecare an interesul meu pentru dânsa s'a făcut mai vast şi înţelegerea mea s'a adâncit; am ajuns să ştiu unde era nevoie de mine ca să ajut.

N'am să mă apuc a povesti de aşezămintele ţării mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alţii au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aş fi putut eu. Îmi trebuie să vorbesc numai de sufletul ei, de atmosfera ei, de ţăranii şi osstaşii ei, de lucruri cari m-au făcut să iubesc ţara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei.

M'am purtat printre cei mai umili. Am intrat în căsuţele lor, le-am pus întrebări, am prins în braţele mele pe pruncii lor. Le-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greşeli, dar, deşi străină, nicăieri, între ţărani, n'am întâmpinat neîncredere ori bănuială. Erau bucuroşi să-mi vorbrească, bucuroşi să mă lase să intru în căsuţele lor şi îndeosebi, să-mi vorbească de necazurile lor. Totdeauna de necazurile lor au să povestească cei sărmani, dar aceştia o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte şi de sărăcie cu o resignare, aşa cum altcineva ar număra pomii sădiţi în jurul casei.

Săracii sunt, neştiutori sunt ţăranii aceştia. Părăsiţi sunt şi plini de eresuri, dar este o mare nobleţe în rasa lor. Sunt cumpătaţi la mâncare şi mulţumiţi cu puţin, puţine sunt nevoile lor, dorinţele lor sunt mărginite; dar un vis mare îi hrăneşte cu dragoste fiecare în inima sa: el doreşte să fie stăpân pe pământ, să aibă în seama lui ogorul pe care-l lucrează; doreşte să-l poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare din ei; era cântecul veşnic al tuturor cuvintelor lor.

Când am văzut întâiu un sat românesc, cu colibele-i ascunse printre pomi, singurele colţuri verzi pe nemărginitele câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case aşa de mici. Păreau casele pe cari le schiţam în copilărie, cu o uşă la mijloc, o ferăstruică de amândouă părţile şi fum mergând undeva în rotocoale din coperişul buhos. Adesea aceste acoperişuri par prea grele pentru asemenea căsuţe; par că le zdrobesc, şi uşile date în lături le dau înfăţişare de parcă ar striga după ajutor.

Seara, femeile stau torcând în furcă pe praguri, pe când turmele vin spre casă, tropotind moale prin praf şi dulăii latră furios, umplând de zarva lor tot văzduhul. Nicăieri n'am văzut atâţia dulăi ca într'un sat românesc - grea încercare pentru cine călătoreşte pe un cal neastâmpărat. Cât e noaptea de mare, câinii latră îngânându-se. Nu se opresc nici o clipă; e ca un zgomot nedespărţit de noaptea românească

Totdeauna mi-a plăcut să colind satele acestea. Am făcut aşa în orice timp al anului, şi nu e lună care să nu-şi aibă farmecul. Primăvara, ele sunt pe jumătate îngropate'n pomi, o mare spumegând de flori albe, din mijlocul cărora acoperişurile rotunde ale colibelor lor răsar ca nişte nouri mari cenuşii. Găini, gâşti şi purceluşi se joacă ici şi colo pe praguri; zambile şi păpădii galbene cresc în voie prin curţile nemăturate, unde oale de forme ciudate şi luminoase bucăţi de scoarţe rupte, zac într-o pitorească neorânduială. Printre toate acestea copii cu ochi negri se găsesc pe jumătate goi în fericită libertate. Niciodată n'am fost în stare să înţeleg cum familii aşa de îmbelşugate, fără să mai pomenesc păsările şi atâţi prieteni cu patru picioare, pot afla loc în cele două mărunte cămăruţe din care se alcătuiesc aceste colibe.

Iarna, satele sunt acoperite de zăpadă; fiece căsuţă e o grămăjoară albă învăluită; toate colţurile sunt rotunjite, aşa incât coliba pare să fie împachtată în vată. Nu-şi dă nime osteneala să înlăture nemeţii. Zăpada rămâne unde a căzut; săniuţele sar peste ridicăturile ei, făcând drumuri tot aşa de învălurate ca o mare bătută de furtună! Ţăranul român nu e niciodată grăbit. Timpul n'are nici-un rost în socoteala lui de viaţă. Deprins cu zări nemărginite, el nu aşteaptă să ajungă într-o zi la capătul drumului.

Vara, carele, iarna săniile se mişcă de-a lungul acestor nesfârşite drumuri, încet, supus, cu o răbdare neobosită. Trase de cai mărunţi, slabi, săniile de lemn trec peste zăpada neegală; ţăranul stă pe jumătate ascuns între grămezile de lemne şi căpiţele de fân ori de coceni, după cum duce una ori alta de la un loc la altul. Bun de zugrăvit în asprul lui cojoc, e tot aşa de bine zugrăvit vara în cămaşa lui albă, cu pălăria largă-n margini, culcat cu mulţămire pe grâul clădit, pe când boii lui răbdurii se trudesc înainte, părând a fi tot aşa de nepăsători ca şi stăpânul lor la lungimea drumului. Cenuşii boi aceştia, slabi, vânjoşi, cu o căutătură aproape ca a omului.

Şi de-a lungul acestor drumuri, carăle ţăranilor se trudesc unul după altul, în şir fără capăt, prin norii de praf. Dacă noaptea le apucă pe drum, boii sunt desjugaţi, carele trase lângă şanţ până ce zorile răsărind amintesc că mai sunt multe poşte până să se ajungă la ţintă. Când plouă, praful se face noroi; drumul se fae atunci numai o apoă.

România nu este o ţară de culor tari. E o ciudată unitate în zările-i largi, în drumurile-i prăfoase, în ţăranii ei îmbrăcaţi în alb, în carăle ei aspre de lemn. Până şi boii şi caii par a se fi contopit în cenuşiu sau în culoarea murgă, aşa încât să se facă una cu acel soi de visătoare negură ce zece asupra tuturor lucrurilor.

Numai apusurile prefac toate aceste nuanţe de umbră într-o neaşteptată minune de culoare, revărsând asupra pământului şi cerurilor valuri de aaur minunat. Am văzut clăi de fân schimbându-se în piramide aprinse, râuri în panglici de foc şi feţe serbede, obosite, aprinzându-se ca de-o miraculoassă strălucire. Un ceas fugar, ceasul acesta al apusului, dar totdeauna el năvăleşte asupra mea ca o veşnică făgăduială trimeasă de Dumnezeu din ceruri.

Cu totul altfel ca satele de la câmp sunt cele din munte. Căsuţele sunt mai puţin sărăcăcioase, nu aşa de mici, coperişurile de stuf sunt înlocuite cu cele de tablă, care strălucesc ca argintul în soare. Mai bogate şi mai felurite sunt veşmintele ţăranilor; culorile sunt mai vii, şi adesea o grădiniţă plină de flori înconjoară casa. Toamna e vremea potrivită ca să cercetezi aceste sate din muscele; toamna, când copacii sunt o înflăcărare strălucire, când cerul ce trage spre moarte aruncă o ultimă sforţare de frumuseţe înainte să-l învingă frigul şi zăpada...

De multe ori am fost primită din inimă în aceste sătucele, ţăranii ieşindu-mi înainte cu mâinile pline de flori. La cel dintâi semn de apropiere al trăsurii mele, cete de călăreţi rustici vin în goană ca să mă întâmpine, săltând grăbit pe căluţii lor zburliţi, purtând steguleţe ori ramuri înflorite şi chiuind de bucurie. Se ţin hojma de trăsură, ridicând nori de paf. Ca şi stăpânii lor, caii mărunţi sunt nebuni de aprinşi; totul e zvon, culoare, mişcare; sălbatec aleargă bucuria pe pământ. Clopotele satului sună... cete de femei şi copii se revarsă din case; biserica se află'n de obşte în mijlocul satului... unde preotul te primeşte la uşă cu crucea în mână.

Ori încotro m-am dus, mulţimea m-a întovărăşit; nu e stângăcie, nu e sfială, chiar nu e nici o îmbulşzeală ori strivire. Ţăranii români rămân plini de demnitate; rareori ei sunt gălăgioşi în bucuria lor. Le trebuie să se uite la cineva, să-l atingă, să-i audă glasul, dar nu are mirare şi curiozitate, numai puţină. De cele mai multe ori expresia feţii lor rămâne serioasă şi copiii lor se uită lung la om, cu feţe grave şi ochi mari, plini de  expresie. Numai călăreţii aceia în goană ajung a face zgomot în voioşia lor...

Sunt curioase datini la ţărani, eresuri ciudate, România fiind o ţară de secetă, e noroc să ajungi cu ploaie; e semn de belşug, de rodnicie, e nădejde de bună recoltă, bogăţie. Uneori, când mergeam prin sate, ţărancele puneau doniţe mari pline de apă înaintea pragului, un vas plin, semn de noroc. Ele varsă chiar apă îniantea piciorului cuiva, tot din pricina acestui straniu eres, că apa e belşug şi, când vine faţă luminată între ei, trebuie să i se facă cinste în tot felul. E bine să întâlneşti un car plin de grâu sau de fân care-ţi iese'n cale; dar un car deşert e un semn sigur de nenoroc...

Lângă Dunărea largă am rătăcit printre târguri puţintele, locuite de pescari ruşi, al căror tip se deosebeşte aşa de mult de al ţăranului român. De la întâia vedere le cunoşti neamul lor; uriaşi înalţi, cu bărbi frumoase şi ochi albaştri, cu cămăşile roşii ce se văd cât de colo. Mai ales în Dobrogea, aceste naţii felurite se îmbulzesc: pe lângă Români, Turci, Tătari, Ruşi, pe alocurea şi Nemţi, trăiesc paşnic unii lângă alţii.

Am fost într-un sat în Dobrogea, care era în parte românesc, în parte rusesc, în parte nemţesc, în parte turcesc; într-o moschee rustică... am ascultat slujba lor ciudată, din care nu am înţeles nimic. Împărţeam într-o zi arzătoare de vară bani mărunţi între săraci şi cei fără sprijin, şi mă purtam de ici colo printre poporaţia musulmană, cu mâinile pline de bani... M-am trezit încănjurată de un roi de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind într-o limbă neînţeleasă de mine. Îmi ziceau: Sultană, şi fiecare-şi simţia nevoia de a mă pipăi; puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m-a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă'n colibă, din curte'n curte. M-am găsit despărţită de tovarăşii mei, rătăcind într-o lume pe care n'o mai cunoscusem până atunci.

Mă târau cu ele printr-un labirint de mici colibe clădite din lut, de grădini ridicul de mici, de ogrăgioare dosite, făcându-mă să intru în locuinţele lor, să pun mâna pe copiii lor, să mă aşez pe scaunele lor. Ca un zbor de cioare se certau şi se băteau după mine, punându-mi întrebări, copleşindu-mă cu bune urări, la care nu puteasm răspunde decât cu o mişcare de umere şi cu zâmbete...

Am căutat să scap de năvălitoarele mele din cale-afară de prietenoase, aşa încât să mă pot furişa într'o colibă mică a cărei uşă era larg deschisă. Ispitită irezistibil de umbra-i tainică, am stăbătut în tainiţa de lut, găsindu-mă într-un untuneric aproape desăvârşit. La capătul celălalt o ferăstruică lăsa să străbată o slabă rază de lumină. Bojbăindu-mi drumul, dădui de un pătucean de zdrenţe şi pe acest culcuş al mizeriei descoperii o femeie bătrână, bătrână, aşa de bătrână, încât ar fi putut să fi trăit pe vremea zânelor şi-a vrăjitoarelor, vremi ce nu mai au a face cu vălmăşagul şi zvonul de astăzi... Aplecându-mă asupra ei, m-am uitat în faţa-i suptă, şi toate poveştile tinereţii mele părură că-mi răsar înainte... Puind ceva bănuţi între cârligatele-i degete osoase, am lăsat pe această ciudată fiinţă bătrână... Şi, întorcându-mă la lumina soarelui, avui simţul că, o clipă, mi-a fost dat să rătăcesc prin veacuri fără număr spre zilele de odinioară.

De la început România a fost o ţară supusă năvălitorilor. Un stăpân tiranic după altul şi-a pus mâinile grele asupra acestui popor; el a fost deprins a fi stăpânit, apăsat, maltratat. Rareori s-a fost îngăduit să se afirme, să-şi ridice capul, să fie neatârnat, fericit ori liber; totuşi, în ciuda luptelor şi a robiei, n'a fost neam sortit să piară. A biruit orice subjugare, şi n'a putut fi strivit până la moarte; dar de aici a ieşit că poporul românesc nu e vesel.

Cântecele lui sunt triste, încete dansurile lor, petrecerile lor rareori aprinse, rar se aud tare glasurile lor. În zilele de sărbătoare îmbracă hainele cele mai vesele şi, strânşi laolaltă în praful drumului, ei dănţuiesc în grupe sau în cercuri largi, neobosiţi, ceasuri întregi; dar nici atunci nu sunt voioşi sau gălăgioşi, ci solemni şi plini de demnitate, părând a-şi face cheful cumpătat, fără patimă, fără grabă. Cântecele lor sunt plângeri îndelungi, ariile ce cântă pe fluierele lor plâng fără sfârşit aspiraţia şi dorul care se pare a rămânea veşnic nemulţămit, a nu cuprinde nici nădejde, nici indeplinire...

Tot pentru aceia sunt puţine case foarte vechi: abia de este vreun castel ori vreun mare monument rămas din trecut. De ce nevoia să se clădească frumoase case, dacă în fiecare zi duşmanul putea să năvălească asupra ţării şi să ardă totul până la pământ?! Cetăţi primitive, pe jumătate turnuri, pe jumătate case ţărăneşti, ele stau de obicei răzleţe şi nu seamănă cu nimic din ce am văzut în alte ţări.

...Odată, într-un amurg, după ce o zi întreagă călărisem peste munţi, dădui pe neaşteptate peste'un locaş de mânăstire;... am fost luată de subţioară de maica stariţă, o venerabiă bătrână tremurândă, a cărei faţă era aşa de încreţită de vârstă ca un câmp brăzdat de plug... Cântau - bucuros aş spune că frumos era câtecul lor, însă nu ar fi tocmai adevărat. Nu ca în Rusia, cântarea în bisericile româneşti e departe de a fi melodioasă; ele bâzâie pe nas cântări tărăgănate, adesea repetate, de loc armonioase şi care nu par să aibă cuvânt de a ajunge vreodată la capăt... Era ceva bătrânesc în ele, ceva arhaic, primitiv, în acea pierdută mânăstire de munte...

Nimic nu e mai mişcător pitoresc decât cimitirele de sate; cu cât sunt mai umile, cu atât mai mult desfătează ochiul artistului... Desigur că aceste mici locuri de înmormântare nu sunt păzite şi îngrijite ca în ţări cu mai bună rânduială. Gropile sunt împrăştiate între buruieni şi urzici, uneori scai cresc aşa de des lângă cruci, că le ascund pe jumătate vederii... Ţăranul român e potrivnic oricării silinţi fără folos. Ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, ce trebuie să cadă, cade. Deci, dacă o cruce se rupe, de ce să cătăm a o ridica?  - las'o să zacă!, iarba o va acoperi, florile se vor grămăpdii în locul ei.

...Cei mai singuratici locuitori ai României sunt ciobanii, mai singuratici şi decât călugării în chiliile lor, căci călugării se strâng în congregaţii, pe când ciobanii petrec luni întregi singuri, numai cu câinii lor, pe pustii vârfuri de munte. Adesea rătăcind călare pe culmi am dat de aceşti paznici tăcuţi, sprijiniţi pe bâtele lor, aşa de liniştiţi de ar fi putut să fie chipuri cioplite în piatră.

Marea boltă albastră era a lor, şi minunată vedere asupra zărilor fără de margini; ai lor norii schimbători plutind uneori peste capetele lor, alteori ridicându-se ca un abur din prăpăstiile de la picioarele lor; ale lor erau şi tăcerea şi apusurile, răsăritul şi floricelele de munte cu minunatele lor nuanţe. Dar tot a lor era şi furtuna, şi ploaia, şi zilele de nepătrunsă ceaţă; a lor era singurătatea fără cuvinte, nemângâiată de glas omenesc.

Aceşti singuratici locuitori ai muntelui ajung aproape de o culoare cu stâncile şi cu pământul de care sunt înconjuraţi. Poartă mantii enorme făcute din pieile oilor turmei, căzute pe cale. Aceste veşminte buhoase le dau o înfăţişare sălbatecă, ce nu seamănă cu nimic din ce-am văzut vreodată; şi băieţaşii poartă aceste extraordinare veşminte, care-i acoperă de sus până jos, ferindu-i de ploaie şi vânt... Sunt făpturi cu aspre căutături aceşti ciobani, aproape tot aşa de nepieptănate ca şi dulăii lor. Singurătatea pare să le fi pătruns în ochi, care te privesc fără simpatie, ca şi când ar fi pierdut obiceiul de a-i opri asupra feţei oamenilor.

Mai la şes, şi mai ales în Dobrogea, cojocul e înlăturat, dar atitudinea ciobanului e pretutiindeni aceiaşi... ciobanul stă, uneori ceasuri întregi, cu amândouă mâinile subpt bărbie, răzimat în bâtă. Nu ţine seama de vreme, se uită ţintă înaintea lui, şi ceasurile trec încet peste capul lui.

Oriunde i-am întâlnit... aceşti tăcuţi păstori mi s-au părut a fi adevărata întrupare a singurătăţii, a tainei, a lucrurilor nespuse. Prin singuraticele lor veghi între sălbăticiunile fără rost, desigur că ei s'au întors la o mai deaproape înţelegere a naturii; poate că ei au descoperit stranii taine, din care nimeni din noi nu le ştie!

O, apusurile româneşti, ce minunate sunt!       

Regina Maria a României
(material pregătit de Gheorghe Bogdan)