“Târâie–brâu”

 


 

Într-una din cărţile pe care le citesc acum am găsit expresia „târâie-brâu” şi-am avut curiozitatea să-i văd etimologia. Aşa am descoperit că denumirea „târâie-brâu”, care înseamnă  „om leneş, neîngrijit, delăsător”, vine de la piesa vestimentară numită brâu care era înfăşurată, în funcţie de lungimea ei, pe talia purtătorului, ultimul capăt fiind vârât dedesubtul fâşiei. Uneori strânsoarea slăbea, brâul se desfăşura şi capătul atârna, chiar era târât de posesor după sine. O atare situaţie a fost considerată neglijenţă, atribuindu-i celui în cauză o ţinută necuviincioasă. 

Pe urmă m-am întrebat care este scrierea corectă a expresiei: „târâie brâu” sau „târâie-brâu” (cu cratimă). Am făcut proba cu articolul proclitic, aşa cum am învăţat în cursul elementar, pentru a vedea cât de sudate sunt elementele expresiei şi-a ieşit: un târâie-brâu, nişte târâie-brâu. Am constatat că "nişte" nu se acordă cu "brâu", iar verbul "târâie" nu poate primi articol, deci cele două elemente lexicale luate împreună au un sens unic, substantival, deoarece pot primi toate mărcile morfologice ale numelui. În plus, locuţiunea substantivală "târâie-brâu" poate primi calificativ, adică, poate fi urmată de un adjectiv: alde târâie-brâu. În concluzie, fiind vorba de un compus care are sens unic,  se ortografiază cu cratimă.

În aceeaşi situaţie sunt locuţiunile: bună-ştiinţă (responsabilitate), bun-simţ (normă logică de apreciere, comună celor mai mulţi oameni), bună-cuviinţă (purtare cuviincioasă), bun-gust (simţ estetic desăvârşit), sânge-rece (prezenţă de spirit), rămas-bun (adio), liber-profesionistprim-planaducere-aminterea-credinţă, sparge-val (dig) etc.