nimic nu ţine o veşnicie, nici veşnicia însăşi omule, tu de ce te agăţi de viaţă ca un copil de fusta mamei? de ce nu vrei să mergi singur spre îndepărtările lumii spre marea întindere în care îngerii au renunţat la aripi şi se joacă atinselea cu dumnezeu?
întreb şi eu, nebăgând în seamă răspunsurile care de care mai evidente şi las savanţii să rumege toate cărţile predecesorilor ca nişte cârtiţe de birou
mă întâlnesc prin vise cu fostele iubite şi le întreb adesea: de ce m-aţi părăsit? şi îmi răspund mirate, cu genele lipite: noi suntem tot aicea, tu însă ai murit...
ce viaţă este asta, ca vântul şi morişca? de ce îi spunem viaţă, când nu ştim ce e după? de ce iubirea noastră se joacă-ntruna rişca? şi când suntem pe-aproape, pământul o astupă?
mă întâlnesc prin vise cu fostele amante şi ele mă întreabă... şi nu vreau să le mint; de la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante voi celebra cu crucea - o nuntă de argint.
La început am crezut că am iubit picătura... Apoi am crezut că am urât picătura. Am avut sentimente variate şi m-am agitat în jurul acelei picături o veşnicie, neştiind ce să fac. Pentru câteva clipe, am crezut că poate deveni foc, pământ sau aer. Am crezut atât de mult în visul meu şi mă concentram asupra picăturii să se transforme în altceva. A fost interesant, dar copilăresc. Picătura de apă este o picătură de apă în palma unui om. Poate în para unui foc, picătura poate deveni abur, aer sau gheaţă... lucruri minunate!
Îmi amintesc că numele Ei era numele Meu Şi-mi amintesc că nu demult Îi aruncam cu bulgări în geam Însă cine era de fapt Ea? Cum gândea? Cine se ascundea după perdea? E greu să păstrăm amintiri frumoase Pentru că oamenii greşesc deseori Pentru că numai aşa pot muri mai lesne Trăind clipa Ea a fost martora sentimentelor mele Iubita de la capătul lumii O femeie ce-mi aminteşte de 10 februarie O femeie pe care n-o voi uita niciodată Poate că sunt un naiv care luptă Pentru valoarea unei idei Iubirea care durează
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia, N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România.
Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge La margini de imperii şi năvăliri barbare, N-ai cunoscut durerea românului ce plânge Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare.
Doamne, sufletul meu şarpe de aer trăind în grotele plămânilor mă ispiteşte să muşc din fructele cunoaşterii corpul meu livadă de mere fiecare centimetru pătrat dorinţe şi iar dorinţe mâinile mele sunt sentinţe ale plăcerii dar ştiu că undeva cineva acolo jos mă iubeşte fratele meu pământul
voi face dragoste cu umbra în fiecare seară şi se vor naşte molii în jurul candelabrelor tot ce-a trecut - preludiul unei morţi subite în lumea tenebrelor se zbat idei cu instincte de fiară lasă-te sedus de tăcere când viaţa-i amară mănâncă-ţi unghiile
voi face dragoste-n oglindă cu fiinţa mea imaginară stropi de sudoare pe pielea netedă şi rece fantomele-şi aruncă plasele prin vise dorm iepureşte cu ochii agăţaţi de realitatea chioară
îmi place când ninge zăpada se-aşterne pe drumul cu flori de cireş mai ţii minte... prin faţa mea trece cuminte o doamnă privirea ascunsă doar pasul sculptat într-o urmă sau două se-aşterne zăpada din ochii mei plouă cu fulgi topiţi de iubire sărată e marea doar ţărmul îngheaţă alunec privind la valul în viaţă se-nalţă furios iubeşte şi tace
Comentarii