nu sunt singur, am o umbră fugărindu-mi zilnic pasul, am şi-un tunet rupt din ceruri când îmi oboseşte glasul, am şi Soarele şi Luna, am şi bolta înstelată, am şi-o poză cu o fată cu rochiţa dantelată.
nu sunt singur, am oglinda încruntată riduri-riduri, am speranţe-n depărtare, am şi ziduri după ziduri, am şi-o muză ce mă doare printre vise fără număr, am şi stropii grei de ploaie picurându-mi rar pe umăr.
ah, viaţă, oamenii sunt tot mai departe de mine şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte privind mai de sus, tot mai de sus ceea ce-am fost şi nu voi mai fi
dorinţele mele se îndeplinesc cu preţul pe care nu l-am ştiut şi numai menirea de a duce la capăt ofranda propriului suflet mă lasă să respir şi numele meu, da, numele meu nu-l mai pot ţine-n frâu mi-a luat-o lacom înainte cucerind redute, înalte redute
aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om şi să petreacă ceva timp şi cu mine să ne întâlnim într-o bună zi pe stradă el să mă bată cu palma pe umăr ce faci prietene? apoi să fumăm o mahoarcă să bem un pahar să stăm de vorbă cu orele despre femei să cădem beţi pe sub mese el poate să se prefacă apoi dimineaţa să mâncăm o ciorbă de burtă acrită cu oţet la nota de plată să fie totul trecut în contul lui cu promisiunea unei rugăciuni de mulţumire şi în clipa de pe urmă să ne dăm mâinile bărbăteşte
bărbatul din tine se iubeşte cu femeia din mine s-au spus multe poveşti despre cei ce ne locuiesc dintotdeauna fără să spună nimic bărbatul din tine se-mbată adesea scrie poeme filosofează fumează opium înnebuneşte caută caută o ieşire uneori o mulatră femeia din mine iubeşte ploile e plecată de-o viaţă la cules de îngeri şi tot cu mâinile goale îşi acoperă sânii...
mi-am petrecut o viaţă prin elegiile morţii îndrăgostit de litanii satanice de corbi de ospicii de plumb de mucegaiul florilor
să credem cu toţii-n minunile lumii în prime majore, în nunţi fastuoase în jocuri cu cifre mereu norocoase pomana din ceruri să cadă, să cadă să facă nebunii cu regii rocadă
să plângă degeaba preasfânta icoană când frica de viaţă ne pune pe goană când moartea ne-arată o singură cale : spre cruce se merge-n picioarele goale
şi stăm picior peste picior genunchii-s slabi şi tot ne dor şi stăm cu pumnii strânşi în sus ameninţându-l pe Iisus
îţi voi zice în cât mai puţine păsări posibil cât de negru e cerul spre care privesc îţi voi zice cum îmi trece-amintirea prin faţă ca o pisică neagră şi scuip şi fac trei paşi înapoi îţi voi zice cum se deposedează iubirea de arme şi cum veşnicia este doar o afacere cu fântâni în care se spală banii murdari îţi voi zice cum a intrat un fir de nisip în ochii timpului şi cum a lăcrimat pe ascuns îţi voi zice cum cei mai buni prieteni vin în vizită cel mai puţin îţi voi zice cum prin subteranele minţii
Comentarii