Dar în mijlocul mlaştinii îi aştepta Randal.

- Hihi, scăpam! Dam răsplat?

- Aşa cum ţi-am promis, zise bunul rege Arostus. Cere-mi.

- Vream soţ, hihi. Tu eram însurat. Peţeam alt mire - nobil eram ca tine! Nu vream, luam cap la rege.

Se întristă regele. Cine ar accepta o soţie ca Randal? Dar credinciosul Guvin spuse:

- Rege, nu trebuie să cauţi mai departe. Eu îţi sunt nepot, eu însumi fiu de rege. Am sânge tot atât de nobil ca şi tine - femeia asta nu poate găsi un altul mai nobil ca mine în tot ţinutul Loriant. Accept bucuros să o iau de soţie, dacă ea mă doreşte de soţ!

- Hihi, se înveseli urâta. Vream soţ tinar şi frumoz! Vream nunt, bucuram tot curte!
Nu avură încotro, nu se putură împotrivi. Guvin dădu mâna femeii şi o ajută să urce pe cal în faţa lui, cuprinzându-i trupul hâd în braţe.

Când intrară în cetatea Galinore, unde toată curtea aştepta cu nerăbdare întoarcerea regelui, toţi izbugniră în râs când văzură femeia cea urâtă săltând ca un sac plin cu paie în faţa frumosului cavaler. Dar când aflară însă că aceasta este mireasa lui Guvin, se îngroziră.

Regele pregăti o nuntă frumoasă şi bogată, aşa cum se potrivea propriului său nepot. Toţi veniră şi aduseră daruri de nuntă, dar când să felicite mirii, nimeni nu putu spune nici o vorbă, ci lacrimi de milă le picau din ochi.

Când nunta se sfârşi, Guvin se retrase în iatac cu mireasa sa. Încerca să nu-şi arate scârba şi tristeţea, ci îi spunea glume şi vorbe drăgălaşe. Femeia îi spuse:

- Lăsam la vorbă - nu eram ceas de vorbeam. Pupam la mireas, eram timp de iubeam!

Nu avu încotro Guvin. Închise ochii şi îi luă capul urât între palme şi o sărută pe buzele groase şi verzi, de broască. Ar fi vrut să-i dea dumul, dar braţele ei scurte şi musculoase îl cuprinseră pe după grumaz. Şi se miră de fragezimea buzelor... Se desprinse mireasa de gâtul lui şi îi spuse cu glas mângâietor:

- Iubitul meu soţ, priveşte-ţi mireasa!

Uimit, Guvin deschise ochii şi văzu în faţa lui cea mai frumoasă domniţă visată vreodată de el. Ochii ei mari şi frumoşi îl priveau cu dragoste.

- Nu te mira, iubite. Eu sunt Randal, zâna Pădurii de Smarald. Au început fiinţele magice să spună că sunt mai frumoasă decât însăşi Moriana! - şi asta ea nu a putut ierta. A pus o vrajă pe mine, dându-mi înfăţişarea asta, şi mi-a zis: "Numai când un om, un nobil cavaler, te va lua de soţie şi te va săruta de bunăvoie, o să se rupă vraja."

Se bucură Guvin şi îşi luă mireasa în braţe, fericit.

- Să mergem, să mergem! strigă el. Să vadă toţi mireasa pe care şi-a luat-o Guvin!

Dar Randal dădu trist din cap.

- Nu se poate, iubite, pentru că blestemul e ridicat numai în parte. A ştiut Moriana ce face... Eu sunt zeiţă, tu om. Nu putem trăi împreună - decât sub un alt blestem. Aşa că nu pot fi cu tine în această formă decât jumătate de timp! Tu trebuie să hotărăşti care jumătate. Vrei să fiu aşa ziua, când curtenii mă pot vedea şi îţi vor aduce cinstirea - în schimb, noaptea, când vom fi împreună, să nu te poţi apropia de mine decât cu scârbă? Sau vrei să mă ai frumoasă noaptea, doar pentru tine - iar ziua să stau ascunsă de ruşinea curţii? Hotărăşte tu cum vrei să fie.

- Ba nu, iubita mea soţie, zise Guvin atunci. Hotărăşte tu cum vrei să fie. Eu voi fi mulţumit oricum. Dar gândeşte-te că de multe ori ziua voi fi plecat la turniruri, bătălii, aventuri, iar tu vei sta singură şi ascunsă, de vei fi hotărî să fii frumoasă noaptea. Hotărăşte să fie bine pentru tine, căci mie îmi va fi bine oricum.

Se bucură Randal şi hotărî să fie frumoasă în timpul zilei. Mult s-au bucurat curtenii văzând dimineaţa mireasa, şi mai mult s-a bucurat regele Arostus, care îşi iubea nespus nepotul. Se zice că Randal era cea mai frumoasă domniţă de la curtea din Galinore! În schimb, când se lăsa seara şi curtenii continuau să petreacă, ea se grăbea spre apartamentul ocupat de ea şi Guvin în Castel. Tare se mirau curtenii de ce frumoasa Randal nu dorea să stea cu ei la petreceri. Dar toate rugăminţile lor au fost refuzate, chiar şi cele venind dinspre Arostus şi Junera.

Numai Guvin nu insista ca soţia lui să rămână. El era cel mai fericit cavaler cât era ziua de lungă. Ieşea mult mai rar în aventuri şi călătorii lungi, prefera să stea pe lângă castel. La turnire ieşea cu Randal şi se arăta să fie cel mai puternic şi priceput cavaler, câştigând cele mai multe întreceri. Rar îşi împărţea această cinste cu ceilalţi doi mari cavaleri ai timpului, Trisam şi Luncelo. Şi nu o dată se întâmpla să-şi petreacă întreaga zi în iatacul soţiei...

Dar seara, când Randal se retrăgea în iatacul ei, el rămânea trist, singur. Rar se întâmpla să îşi facă drum spre cămările lui, ci mai adesea se plimba singur prin parc, sau încăleca pe cal şi pleca prin păduri, întorcându-se numai în zori... Randal nu zicea nimic, nu îl chema să vină să o vadă.

Dar într-o seară Guvin, în loc să coboare în grădină, porni şovăitor spre iatacul lui Randal. Aceasta trăia singură, refuzase să aibă slujnice în preajma ei pe timpul nopţii. Când intră Guvin la ea, o găsi stând tristă, cu lacrimi curgându-i pe obrajii verzi, puhavi. Randal ridică privirea spre el şi Guvin se simţi foarte vinovat. Se aşeză alături de ea şi începu să vorbească, povestind din întâmplările prin care trecuse, despre planuri şi vise... Cu graiul ei pocit, începu şi Randal să-i vorbească, fericită. Şi chiar din acea seară, Guvin începu să-şi viziteze tot mai des soţia în timpul nopţii.

Cu timpul, descoperi că vorbirea lui Randal începuse să se schimbe. Nu mai era aşa de pocit - iar glasul semăna tot mai mult cu glasul ei drăgăstos şi mângâietor din timpul zilei. Ochii se schimbară şi ei, nu mai erau vineţii cu iris ca de şopârlă, ci deveniseră negri şi adânci, plini de emoţii. Începuse să găsească plăcere în aceste ceasuri petrecute împreună, prindea tot mai mult drag de ea.

Trecură aşa an după an. Acum, când se lăsa seara, Guvin se ridica şi oferea braţul frumoasei lui Randal, îşi lua rămas bun de ceilalţi curteni şi pornea cu soţia spre apartamentul lor. Geaba îi invitau acum ceilalţi cavaleri să mai rămână, geaba îl invitau pe Guvin la petreceri între bărbaţi - Guvin refuza simplu, dar hotărât. Toată curtea se întreba: "Ce-o fi cu ei? Care o fi taina lui Randal?". Şi într-o noapte Randal i-a zis soţului cu tristeţe:

- Guvin, sunt şapte ani de când suntem împreună. Au fost cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Dar tu eşti uman iar eu sunt zână. Blestemul este încă peste noi. Acum trebuie să alegi ce va fi mai departe. Pot fi frumoasă tot timpul, zi şi noapte, pentru alţi şapte ani - dar apoi voi muri. Sau putem trăi împreună toată viaţa noastră - dar eu va trebui să păstrez chipul hâd tot timpul. Numai tu poţi face această alegere! Gândeşte-te bine.

Guvin răspunse însă fără şovăire:

- Iubita mea Randal, tu eşti frumuseţea mea mereu, zi şi noapte. Ochii minţii te văd tot timpul frumoasă, tot atât de frumoasă ziua precum noaptea, şi tot atât de frumoasă noaptea precum ziua. Cum să aduc eu pieire asupra ta numai pentru a mă bucura de frumuseţea aparentă? Vom tăi cât vom trăi - dar împreună!

S-a bucurat Randal şi l-a luat în braţe cu dragoste, iar Guvin i-a răspuns cu aceeaşi iubire, deşi ea avea înfăţişarea de broască, fiind nopate. Şi i-a mai zis:

- Guvin, eu viaţa mi-o trag din puterea Pădurii de Smarald, de unde am ieşit de atâta vreme. Viaţa nu-mi va fi lungă dacă nu mă întorc acolo.

- Te voi urma! zise Guvin. Şi plecară în aceaşi noapte.

Mare fu mirarea cavalerilor şi a regelui văzând dimineaţa că cei doi dispăruseră. Regele a trimis cavalerii în aventură să-i caute şi să-i aducă înapoi la Castelul Galore.

Au trecut anii. Regele Arostus s-a trecut, cum s-au trecut şi cavalerii lui şi minunatul ţinut al Loriantului. Au venit alte naţii, s-au format alte ţări. Baladele vorbeau despre faptele acestor viteji din trecut şi amintea şi de Guvin, cel mai viteaz, mai priceput, mai credincios cavaler de la curtea regelui Arostus, unchiul său, şi despre frumuseţea fără seamăn a soţiei lui, domniţa Randal. Şi despre marea lor dragoste şi dispariţia lor fără urmă într-o noapte...

Iar un strămoş de-al meu, ajuns trubadur pe acele meleaguri, a avut el însuşi o aventură. Într-o zi l-a cuprins o furtună şi s-a refugiat într-o pădure. Acolo s-a rătăcit şi, încercând să găsească o cărare care să-l scoată afară, s-a înfundat tot mai adânc în codru, până a ajuns într-o poiană cu un izvor într-o margine. Alături de izvor era o mică peşteră, iar întreaga poiană era acoperită cu felurite flori mirositoare şi frumoase la privit.

Lângă izvor, în flori, stătea un bărbat cu părul albit şi o domniţă frumoasă cu părul negru şi ochii mari şi adânci, cu pielea feţei plină de riduri fine - singurele care îi trădau vârsta înaintată. L-au invitat pe acel strămoş al meu să poposească alături de ei şi să împartă cu ei hrana simplă pe care o aveau. Drept mulţumire, el a început să le cânte despre regele Arostus şi vitejii lui cavaleri. L-au ascultat cu bucurie, dar şi cu tristeţe, iar când au ascultat balada despre Guvin şi Randal, au plâns.

Atunci i-au spus cine erau: cei doi din balada cântată. Şi i-au spus toată povestea aşa cum fusese ea în realitate, căci nimeni nu ştiuse că noaptea frumoasa Randal devenea o altă fiinţă. Precum şi motivul pentru care părăsiseră pentru totdeauna curtea şi lumea oamenilor.

- Dar, s-a mirat strămoşul meu, cum de aţi trăit atât de mult?

- Puterea acestei păduri vrăjite ne ţine în viaţă, a zis Randal. Nu suntem nemuritori, căci eu îmi împart nemurirea cu Guvin. Îmbătrânim şi noi, vom muri cândva. Dar vom muri împreună, aşa cum am trăit.

- Şi nu aţi dorit niciodată să ieşiţi din nou printre oameni?

- De ce să fi ieşit? s-a mirat Guvin. Avem aici tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi. Ce îmi poate oferi viaţa altceva, în altă parte? Trăiesc alături de iubita mea în linişte, pace şi dragoste. În peşteră avem un mic altar al Marelui Zeu şi a Pruncului Sfânt, la care ne închinăm. Moartea nu ne mai sperie, iar lumea cu deşertăciunile ei nu ne atrage.

- Dar cum s-a întâmplat că doamna Randal este frumoasă, şi nu hâda de care aţi vorbit? S-a rupt acel blestem?

- Într-un fel, da, a râs Randal. Trăind atât de mult timp împreună, vraja pădurii a venit peste mine. Tu mă vezi aşa cum mă vede Guvin pe mine. Eu sunt în realitate cu înfăţişare de troglodit, dar el mă vede mereu cu înfăţişarea mea umană. De fapt, ceea ce vezi tu este imaginea sufletului meu!

- Nu-i aşa că-i frumoasă? a întrebat fericit Guvin, şi acel străbun a trebuit să mărturisească: niciodată nu întâlnise o doamnă mai frumoasă şi mai mândră decât Randal.

Dimineaţa i-au arătat drumul spre ieirea din pădure. Oricât a încercat, niciodată nu a mai reuşit să intre în pădurea cea vrăjită, să-i întâlnească pe cei doi. Ar fi vrut să se întâlnească cu ei, să le cânte balada pe care o compusese el - aşa cum v-am spus-o eu. Şi cu aceasta am încheiat balada mea despre Viteazul Guvin şi Frumoasa Randal.