George Enescu

George Enescu

 George EnescuGeorge Enescu

(1881 - 1955)

Fondator al şcolii muzicale româneşti moderne, George Enescu este - fără nici o exagerare patriotardă - unul dintre giganţii muzicali ai secolului 20, victimă inexplicabilă a unei intolerabile neglijări. Deşi numele său se găseşte în toate dicţionarele lumii, muzica sa este rar cântată, iar atunci când răsună undeva, ia forma exasperantelor sale Rapsodii, lucrări din fragedă tinereţe pe care însuşi muzicianul le trata cu ironie, dacă nu chiar cu un uşor dispreţ. Enescu a fost un fenomen - legendarul Pablo Casals îl caracteriza drept "cel mai uimitor muzician de la Mozart încoace" - şi mai presus de orice, un mare compozitor. Sublinierea este necesară întrucât - victimă a propriului său talent universal - Enescu a rămas în memoria Americii şi Marii Britanii drept un mare dirijor ( la New York era considerat succesorul lui Toscanini), iar a Europei drept unul dintre cei mai mari violonişti ai secolului. Ironia soartei face ca în ţara sa natală, România, acest mare muzician să fie cunoscut mai ales drept compozitor şi mai puţin ca violonist şi dirijor. Pe plan internaţional, însă, el continuă să strălucească de dincolo de eternitate, iar recenta apariţie a numelui său pe o colecţie de compact discuri intitulată "BBC Legends", spune totul în această privinţă.

George Enescu a fost şi un incomparabil profesor, iar mărturia inestimabilă a lui Sir Yehudi Menuhin - fanaticul său discipol, devenit la rândul său o legendă a violonisticii mondiale - a adus amănunte emoţionante despre aceasta. Toţi marii muzicieni ai secolului care au luat contact cu Enescu au rămas marcaţi până la sfârşitul vieţii lor de capacitatea sa de analiză, de virtuozitatea sa incerdibilă şi de colosala sa memorie (ştia pe dinafară aproape tot repertoriul clasic şi romantic, caz probabil unic în istoria muzicii). Dar mai presus de orice, marele muzician a rămas în memoria tuturor drept un om modest, blând şi foarte săritor.

*

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în comuna Liveni, regiunea Dorohoi (judetul Botoşani), nu departe de Ipoteşti, locul naşterii "poetului nepereche" - Mihai Eminescu. Astăzi, comuna Liveni poartă cu mândrie numele marelui muzician. Tatăl său, Costache, era administratorul unor moşii întinse. Autodidact, a învăţat latina şi franceza şi a călătorit des în Europa. Cânta bine la vioară şi - în timpul liber - dirija coruri de amatori. Mama, Maria (născută Cosmovici), ştia să cânte la chitară şi îşi acompania adesea soţul în mici recitaluri date acasă sau în împrejurimi. Din păcate, femeia purta cu sine, ca pe un blestem, virusul tuberculozei. Astfel se face că primii patru copii mor la naştere, iar ceilalţi sapte nu vor atinge maturitatea. Singurul rămas, George, va fi încredinţat unei doici pentru alăptare, fapt care a salvat probabil copilul de la un sfârşit prematur.

încă din fragedă copilărie, George va manifesta un talent neobişnuit. La vârsta de patru ani primeşte în dar o vioară şi, în mai puţin de un an, învaţă să cânte "prinzând " meşteşugul de la Lae Chiorul, un ţigan din împrejurimi. La cinci ani, copilul dă primul său concert public. Costache Enescu îl prezintă imediat lui Eduard Caudella - cel mai proeminent muzician român al momentului. Acesta îl trimite la Conservatorul din Iaşi şi, peste doar câţiva ani, la Viena, unde va fi admis - cu derogări speciale datorită vârstei - la celebrul şi exclusivul Conservator austriac. Aflat în inima muzicală a Europei, micul George îl va cunoaşte pe Johannes Brahms, căruia îi va dărui admiraţia sa nestrămutată şi care îi va influenşa decisiv stilul. Va cânta sub bagheta marelui compozitor şi-l va acompania la pian. Micul român intră repede în graţiile muzicienilor vienezi, iar concertele sale entuziasmează publicul. Cântă Sarasate, Brahms şi faimosul concert de Mendelssohn - partituri considerate şi astăzi pietre de încercare pentru orice violonist matur - smulgând ropote de aplauze. Avea numai doisprezece ani.

în câţiva ani, prodigiosul talent termină Conservatorul din Viena cu medalie de merit şi se stabileşte la Paris, pentru a-şi continua studiile. Iată-l, aşadar, la cinsprezece ani, proaspăt absolvent al Conervatorului din Viena şi admis la cel din Paris, coleg de clasă cu nimeni altul decit Maurice Ravel. Profesorul său, ilustrul compozitor Jules Massenet, îi va scrie tatălui: "fiul dumneavoastră este o fiinţă execpţională; are o constituţie muzicală inegalabilă". Din această perioadă datează primele sale compozitii: patru simfonii de şcoala, câteva lucrări de muzică de cameră, dar mai ales Poema Română op. 1(Poeme Roumaine), interpretată în prima audiţie în anul 1898. Succesul a fost imediat şi răsunator. Numele băiatului de şaptesprezece ani era pe buzele tuturor, iar Parisul vorbea deja despre "noul Mozart". Autorităţile române nu rămân insensibile la succesele tânărului şi în 1896 ministrul Instrucţiunii Publice, Petre Poni, îi acordă o bursă de 3000 de franci pe an, pentru a-şi continua studiile în capitala Franţei (clasele de vioară şi compoziţie). Creaţiile tânărului muzician încep să intre în repertoriul marilor ansambluri şi interpreţi. Rapsodiile, Suita I pentru orchestră, Simfonia I, sunt interpretate de Edouard Colonne la Paris, Gustav Mahler la New York, Arthur Fiedler la Boston, Willem Mengelberg în Ţarile de Jos şi Henry Wood în Anglia. Legăturile cu ţara rămân strânse. Cu orice ocazie, Enescu va reveni în România pentru a conduce, interpreta sau asista la premiera unei lucrări proprii, mai ales în sala Ateneului Roman care, astăzi, adăposteşte Filarmonica ce îi poartă numele. Aceste legături cu patria-mamă vor fi întreţinute continuu, marele muzician fiind legat "de glie" cu toate fibrele fiinţei sale. în 1899 are loc un faimos concert de binefacere - muzicianul va fi mereu iniţiatorul şi participantul principal al acestui gen de evenimente în România - la care participă Elena Bibescu, Dimitrie Dinicu şi Theodor Fuchs. Enescu cântă pentru prima oară cu noua sa achiziţie: un Stradivarius cumpărat parte din bani personali, parte din subscripţie publică.

Stilul său componistic devine din ce in ce mai complex şi profund, încât muzicienii conservatori îi vor considera curând muzica prea complicată. în 1901, Edouard Colonne retrage Octuorul din repetiţii, considerindu-l mult prea dificil. împotriva voinţei sale, Enescu trebuie să-şi ciştige existenţa din celelate daruri cu care-l înzestrase Natura. Peste tot este considerat un violonist admirabil. Este descoperit între timp ca excelent pianist şi ca dirijor fără pereche. Viaţa sa intră într-un vârtej de succese. în 1902 este angajat ca solist al Filarmonicii din Berlin. în acelaşi an, va deveni membrul Societăţii compozitorilor şi editorilor francezi. în 1903 are loc debutul londonez, cu un succes formidabil. în 1904 este numit membru permanent al Juriului de admitere al Conservatorului din Paris. în 1905 termină Simfonia a I-a. Cântă în concerte publice cu marii muzicieni ai timpului: Richard Strauss, Pablo Casals, Alfredo Casella, Gabriel Faure. Este invitat de onoare la recepţia pe care Camille Saint-Saens o dă în cinstea lui Romski-Korsakov şi Fiodor Şaliapin, la sala Pleyel. Călătoreşte în toată Europa, iar în 1909 face un turneu ce va include şi îndepărtata Rusie. Acelaşi an va aduce cu sine decesul mamei sale. Enescu revine în ţara, unde va rămâne mai mult ca de obicei. Aici depune o activitate neobosită de interpret, filantrop şi, mai ales, promotor al muzicii "moderne": dirijează primele audiţii (în Romania) ale operelor wagneriene "Maeştrii cântăreţi din Nurnberg" şi "Siegfried". După popasul romanesc, îşi reia activitatea Europeană, călătorind din Portugalia până în Belgia şi din Farnţa până la Budapesta, continuându-şi colaborarea strânsă cu Pablo Casals, Alfred Cortot, Jaques Thibaud şi alţi mari interpreţi ai vremii.

Primul război mondial îl aduce pe muzician în ţară. Aici el va dirija pentru prima oară integral Simfonia a 9-a de Beethoven, cu concursul coralei "Carmen" dirijată de D.G.Kiriac. în 1915 va dărui publicului român alte două prime-audiţii naţionale: Romeo şi Julieta de Berlioz şi Nocturnele pentru orchestră de Claude Debussy. în acest an activitatea muzicianului devine frenetică pe plan naţional: intreprinde o serie de concerte în Bucureşti şi provincie, destinate strângerii de fonduri pentru instalarea unei orgi în sala Ateneului Român - vor fi adunaţi 30.000 lei, sumă imensă la acea dată, care vor fi donaţi Comitetului Ateneului Român; conduce Comisia însărcinată cu crearea Operei Române; participă la un festival destinat strângerii de fonduri pentru ridicarea unei statui a lui Eminescu în Bucuresti; fondează, alături de Tudor Arghezi, Gala Galaction şi Jean Steriadi, asociaţia artistică Astra; continuă seria concertelor, cu o frecvenţă de cel putin trei pe lună. Poate că unul dintre cele mai emoţionante gesturi ale muzicianului român este acela de a cânta pentru raniţii de pe front. în 1916, timp de trei luni de zile, Enescu va cânta în spitalele bucureştene şi din provincie (pe gratis, evident), aducând bucurie şi alinare suferinţelor soldaţilor români răniţi în cumplitele lupte ale primei conflagraţii mondiale. Anul 1917 îl va găsi continuându-şi seria de concerte de binefacere pentru raniţii şi orfanii de razboi. Această activitate îl va duce până în inima Rusiei, unde concerteaza în beneficiul Crucii Roşii. La Iaşi, în acelaşi an, conduce 20 de concerte simfonice cu orchestra fondată de el-însuşi. [pagebreak]

în 1919 Costache Enescu încetează din viaţă, fericit şi onorat de cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi. Activitatea frenetică natională a lui George Enescu se încheie cu fondarea Societăţii Compozitorilor Români în 1920, actualmente Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Această instituţie glorioasă a funcţionat tot timpul pe baza statutului creat de Enescu, un document atât de solid încât nici măcar dictatura comunistă nu a reuşit să-i găsească hibe. Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România continuă şi astăzi să existe, fiind parte a Uniunii Europene a Compozitorilor şi Drepturilor de Autor. Ca membru al acestei mult-respectate institutii, mă simt fericit să pot aduce prin aceste pagini, un omagiu fondatorului său.

Cu anul 1921, Enescu îşi reia activitatea împărţită între Franţa, scenele lumii, şi România. în acest an muzicianul începe lucrul la capodopera sa, "Oedipe", după Sofocle. Truda va dura 15 ani şi va da naştere celei mai importante opere scrise în secolul 20. între timp, activitatea sa pedagogică se extinde. Este căutat din toate colţurile lumii. Dinu Lipatti şi Sir Yehudi Menuhin îi devin elevi. Activitatea sa concertistică, epuizantă, pendulează între cele două maluri ale Atlanticului: Boston, Philadelphia, Pittsburg, Detroit, New York, San Francisco, Washington, Chicago... şi iarăşi... Londra, Paris, Bruxelles, Madrid, Berlin, Stokholm... America îl omagiază. Europa îl adoră. Enescu e unic: violonist, pianist, dirijor. Nimeni nu spune nimic despre compozitor. Lucrările sale sunt prea puţin cântate, deşi atunci când sunt, au loc pe scene importante şi sub bagheta unor mari dirijori. Lumea continuă să fie fascinată de interpret. Un interpret care se încăpăţânează să compună: trei sonate pentru vioară, alte două suite pentru orchestră, muzică de cameră, Simfoniile a 2-a şi a 3-a... Multe dintre acestea au fost concepute în liniştea edenică a casei de la Sinaia, unde se refugia din când în când.

în 1924, cu ocazia jocurilor Olimpice de la Paris, Enescu organizează la Theatre des Champs Elysees o serie de concerte de muzică românească. In program: Ion Nonna-Ottescu, Mihail Jora, Dimitrie Cuclin şi, bineînţeles, iniţiatorul. Peste câteva luni, împreună cu Bela Bartok, va prezida la Bucureşti primul concurs naţional de compoziţie. în anul imediat următor (1925), muzicianul român va fi invitat să concerteze la Hollywood. Peste doi ani (1927) va fi invitat să facă parte din comitetul extraordinar al Asociaţiei premiilor Conservatorului din Paris. în 1929 este ales membru de onoare al Internaţional House of New York, instituţie fundată de John D. Rokefeller şi H. Dodge. în acelaşi an devine membru al Academiei de Belle-Arte din Paris. între timp, George Enescu este primit în rândurile franc-masoneriei, unde va atinge un gard înalt. La aniversarea a 50 de ani de viaţa (1931), în România se vor organiza celebrări speciale, iar Mihail Sadoveanu - coleg de Lojă - îi va aduce un emoţionant omagiu radiofonic. Tot cu această ocazie, faimoasa Academie Santa Cecilia din Roma îl va vota în unanimitate ca membru permanent, iar Ecole Normale de Musique din Paris organizează o serie de concerte prezentând exclusiv muzică enesciană. în 1933, prodigiosul muzician va concerta în Qu...bec şi Montreal, iar în primavăra aceluiaşi an îşi va citi discursul de recepţie ca membru al Academiei Române.

Parcurgând lista activităţii artistice a muzicianului român, încerci o senzaţie de ameţeală. Concertele, activităţile culturale şi pedagogice se succed cu o rapiditate incredibilă şi parcurg trasee uriaşe, acoperind două continente, de la un capăt la altul (într-un moment în care călătoria nu se făcea cu avionul - n.r.). Spre exemplificare, voi spicui câteva fragmente din agenda anului 1933: 5 ianuarie - Montreal; 10 ianaurie - Quebec; 17 ianuarie - New York, Metropolitan Opera; 19 ianuarie - Pittsburg; 17 februarie - Cincinatti; 23 februarie - Pittsburg; 4 martie - Bucureşti, sala Dalles; 17 martie - Buffalo; 31 martie - New York; 22 mai - recepţia la Academia Română; 31 mai - Paris, dirijează Orchestre Symphnique de Paris... lista continuă cu aceeaşi frenezie, an de an. între timp, compune. La 13 martie 1936 are loc memorabila premieră a operei "Oedipe" după Sofocle, pe un libret de Edmond Fleg, în sala Marii Opere din Paris. Succesul a fost răsunator, dar de scurtă durată.

Este aproape imposibil să acoperi în câteva pagini activitatea uluitoare a muzicianului român şi onorurile cu care a fost copleşit. Practic, Enescu era prezent (dacă nu fizic, măcar numele său sau muzica sa) la toate evenimentele mai importante din Europa şi Amercia, în toate marile insituţii de profil şi numit rând pe rând membru al marilor Academii şi Societăţi culturale ale lumii.

Nu este de loc de mirare ca în iureşul acesta copleşitor, muzicianul nu prea a avut timp de sine-însuşi. Dragostea îl vizitează târziu, în 1937 (avea 56 de ani) şi se va concretiza în căsătoria cu Maria Cantacuzino, vlăstarul ilustrei familii de prinţi şi domnitori români. De la ea, Enescu va moşteni Palatul Cantacuzino din Bucureşti, pe care îl va dărui statului român cu indicaţia specială de a fi folosit drept sediu al Uniunii Compozitorilor. Uniunea a funcţionat în această superbă clădire, lăsat în proprietate prin testamentul lui Enescu, până prin 1985, când a căzut victimă lăcomiei lui Ceauşescu, care a evacuat-o "pentru reparaţii" şi intenţiona să o transforme într-o reprezentanţă a chimiei româneşti, facând-o astfel cuibul nu mai puţin hulpavei sale soţii. Din fericire, evenimentele din Decembrie 1989 au venit la timp, iar Uniunea Compozitorilor s-a mutat imediat la loc, în clădirea ce-i aparţinea de drept.

în timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu se refugiază din nou în România, unde îşi continuă activitatea frenetică. Concertele sale din această perioadă au rămas memorabile şi este un paradox că în acei ani negri şi nesiguri, melomanii români au avut parte de o rară şi irepetabilă delectare artistică. Sala Ateneului Român răsună periodic de sunetele inconfundabile ale viorii fermecate ale Maestrului, sau de coplesitoarele sonorităţi ieşite de sub bagheta sa vrăjită. Inaintea Crăciunului sumbrului an 1941, Enescu şi Lipatti îşi vor uni măiestria pentru a da o serie de recitaluri care vor face spectatorii să uite urgia de afară.

Imediat după război, Enescu celebrează noua apropiere faţă de sovietici acompaniindu-l pe renumitul violinist David Oistrah la pupitrul Filarmonicii din Bucureşti şi interpretând cu acelaşi ansamblu monumentala Simfonie a 7-a a Leningradului de Dmitri Şostakovici. Un an mai târziu va interpreta în primă audiţie, tot sub cupola Ateneului Român, Concertul pentru vioară şi orchestră de Aram Haciaturian. Tot în 1946, George Enescu va întreprinde un lung şi triumfal turneu în URSS, urmat de altul (octombrie '47 - aprilie ...48) în SUA şi Canada, dedicat ajutorării copiiilor români. Nu va mai reveni niciodata în ţară. Anul 1948 marchează exilul definitiv al muzicianului român. Interesant şi probabil unic este faptul că Enescu nu a comentat niciodată situaţia din România şi a continuat să promoveze impeturbabil compozitorii români. La rândul său, statul Român nu a criticat niciodată opţiunea enesciană de a trăi departe de ţară, ba dimpotrivă, în 1948, prin decret prezidenţial, Georege Enescu va fi numit membru permanent al Academiei R.P.R.. Tot anul 1948 marchează începutul unei colaborări fructuoase a muzicianului cu The BBC Symphony Orchestra din Londra, cu care va face o serie de înregistrări apărute recent sub titulatura "BBC Legends". Colaborarea cu britanicii va fi fructuoasă şi va dura până la stingerea din viaţă a Maestrului. în 1951 Radiodifuziunea Franceză organizează o serie de emisiuni intitulate "Entretiens", în cadrul cărora muzicologul Bernard Gavoty realizează 20 de interviuri cu Enescu, o mărturie inestimabilă rămasă generaţiilor viitoare. Din nou, tăcere asupra situaţiei politice din România. Protestul enescian - dacă poate fi privit astfel - s-a manifestat doar în auto-exilul său permanent la Paris începând cu anul 1948.

în nopatea de 4 spre 5 mai 1955, marele muzician se stinge din viaţă la Paris, omagiat de întreagă lume muzicală şi încărcat de onoruri. în aceeaşi zi, Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Ministri al R.P.R se întrunesc în şedinţă comună extraordinară şi decid: instituirea Concursul Internaţional "George Enescu"; organizarea unui concurs naţional pentru ridicarea unei statui; instituirea a cinci burse de studiu "George Enescu"; transformarea casei natale a muzicianului în muzeu; să atribuie Pieţii Ateneului Român şi Filarmonicii de Stat numele marelui dispărut.

 

*

 

Astăzi, George Enescu este - aşa cum spuneam la începutul acestui articol - un nume relativ minor în muzica universala. Stă în sarcina României şi a românilor de pretutindeni să-i redea strălucirea, de data aceasta ca mare compozitor. După Revoluţie, România a reluat cu succes Festivalul Internaţional "George Enescu", desfiinţat de avariţia ceauşistă doar după cinci ediţii de la înfiinţare. Când primul Festival Enescu şi-a deschis porţile în 1957, mari interpreţi ai lumii i-au călcat pragul. Din doi în doi ani, Ateneul Român şi Sala Radio au vibrat sub armoniile Filarmonicii din Viena, dirijate de Herbert von Karajan, Filarmonicii din Stokholm, dirijate de Sergiu Celibidache, Filarmonicii din Londra, dirijate de Sir John Barbirolli, şi de alte nume intrate deja în legenda. Concursul Internaţional "George Enescu" era considerat unul dintre cele mai dificile şi prestigioase din lume, adunând la masa juriului nume răsunatoare din Europa şi SUA. Aşa cum spuneam, astăzi ne aflăm la a cincea editie* din noua eră şi Festivalul pare a redeveni ceea ce a fost odată. Nume mari vizitează din nou România. Ansambluri de prestigiu vor răsuna iarăşi în această toamnă în marile Săli de concerte ale Bucureştiului, iar Opera Romăna va re-edita - ca în atâţia ani - capodopera lirică a secolului 20, "Oedipe".

Mai rămâne un lucru de făcut: recuperarea totală a lui George Enescu, schimbarea sintagmei interanţionale de "compozitor francez de origina romana - Georges Enesco" în "compozitor român" . Şi poate, mai important decât toate, aducerea rămăşiţelor pământeşti ale marelui muzician din cimitirul "P...re Lachaise" din Paris în pământul natal, pe care l-a iubit atât.

 

Quote:

AUDIŢII ESENŢIALE*

    • Rapsodia a I-a op. 11

    • Rapsodia a II-a op.11

    • Simfonia a I-a şi a II-a op.13 şi op. 17

    • Suita a I-a pentru orchestră op.9

    • Suita a III-a "Sătească" op. 27 (Villageoise/From the Country)

    • Opera "Oedipe" op.23

  • Sonata pentru vioară şi pian nr. 3 op. 25 "în caracter popular românesc" (On Popular Romanian Themes)