Giuseppe Verdi

Giuseppe Verdi

Giuseppe Verdi
(1813-1901)

Giuseppe Verdi

Opera este cel mai complex gen musical, ea adunând laolaltă orchestra simfonică, coruri, balet, solişti, costume şi decoruri. Sincretismul este la el acasă pe scena lirică şi de aceea a scrie operă este o încercare temerară pentru orice compozitor. La complexitatea forţelor implicate în punerea în scenă a unei opere se adaugă tirania textului ce stă la baza lucrării (libretul) care trebuie urmat întocmai şi care, într-o anumită măsura, limitează libertatea de creaţie a compozitorului.

Istoria celui mai complex gen muzical începe la sfirşitul Renaşterii, când un grup de muzicieni s-au reunit în ceea ce se numea Camerata Florentina. Grupul avea drept obiectiv reînvierea tragediei antice greceşti. Rezultatul a fost un nou gen muzical care avea sa facă prozeliţi în toată lumea. Anul naşterii operei este considerat a fi 1600, iar primul mare compozitor de opera, Claudio Monteverdi. De-a lungul timpului, genul s-a dezvoltat spectaculos, parcurgând drumul de la convenţionalul artificios pina la profunde introspecţii psihologice şi uimitoare caracterizări umane.

La începutul secolului 19, când Verdi va vedea lumina zilei, opera  devenise deja un gen foarte gustat de publicul de toate categoriile şi beneficiase de creatori de geniu: Lully, Rameau, Handel, Mozart, Rossini, pentru a pomeni doar câţiva. Verdi se va adăuga glorioasei liste, creând un nou tip de opera: ‘drama per musica' - un gen în care rigidele delimitâri dintre arii şi recitative (momente semi-vorbite) sunt complet eliminate, iar acţiunea şi muzica de defăşoară non-stop, ca într-un film, pânp la deznodpmântul final (şi de multe ori, fatal). În ‘drama muzicală' verdiană, muzica se va supune textului şi îl va urma docilă. Nu virtuozitatea explozivă a unui anume interpret, nu exhibarea farmecelor unei oarecare prima-done vor fi obiectivele, ci drama, povestea în sine, ideea, psihologia personajelor devin centrele de maxim interes.

Verdi a schimbat total faţa operei ca gen şi a făcut-o să fie fără îndoială "regina muzicii".

*

Giuseppe Fortunino Francesco Verdi s-a născut la 10 Octombrie 1813 în comuna Roncole, aflată lângă târguşorul Busseto. Deşi Ducatul Parmei se număra printre cele mai dezvoltate şi bogate stătuleţe italiene, familia Verdi nu era dintre cele mai înstărite. Carlo Giuseppe, tatăl noului născut, era hangiu şi băcan în acelaşi timp, muncind din greu pentru pâinea zilnică a familiei. Analfabet, dar conştient de importanţa învăţăturii, bătrânul regreta sincer că mijloacele nu-i permiteau să plăteasca o educaţie aleasă băiatului său care s-a dovedit talentat într-ale muzicii încă din fragedă pruncie. În acest context intră în scenî un personaj extraordinar, un om cum rar se poate întilni, acela care mai tirziu a fost considerat de Verdi "al doilea tată al meu": Antonio Barezzi. Probabil că fără Barezzi, lumea muzicală ar fi fost văduvită astăzi de creaţiile verdiene, iar faţa operei ar fi fost cu totul alta. Barezzi era un negustor bogat şi mare amator de muzică. El îl va lua pe copil sub protecţia sa şi-i va plăti studiile muzicale. Când Verdi implineşte 18 ani, Barezzi îl va trimite la Milano, pentru a intra la Conservator. Candidatul va fi respins (!) sub pretextul că virsta lui era prea înaintată pentru intrare. Verdi va rămâne, totuşi, în Milano pentru trei ani şi va studia cu Vincenzo Lavigna, un muzician din personalul operei La Scalla. Desigur, cheltuielile erau plătite de Barezzi. La Milano fiind, tânărul muzician află cu durere despre moartea singurei sale surori, Giuseppa, în virstă de numai 17 ani.

În 1834, Giuseppe se reîntoarce în Busetto pentru a cere - sprijinit de Barezzi - ocuparea postului de director musical al oraşului. Clerul, însă, avea deja un candidat pregătit şi un conflict de proporţii se declanşează. Cu toate că, în final, tânărul musician va avea câştig de cauză, această întâmplare va alimenta atât anti-clericarismul compozitorului cât şi dispreâul faţă de Busetto. Aşa cum am spus, Verdi a avut câştig de cauză şi a jucat un rol important în viaţa oraşului ca director muzical. Doi ani mai târziu (1836), muzicianul se va căsători cu Margheritta Barezzi, fiica binefăcătorului său. Tinerii se iubeau mai demult, iar dragostea lor a fost privită cu bunăvoinţă de tatăl fetei.

Prima ocazie de a scrie o operă se iveşte în acelaşi an şi-l va aduce pe Verdi din nou în Milano. Totuşi Oberto, conte di San Bonifacio , deşi terminată la timp, nu a văzut luminile rampei decât abia peste trei ani, dar succesul a fost suficent de mare pentru a-i asigura compozitorului comanda altor trei opere pentru vestita scenă lirică milaneză. Succesul va fi umbrit de morţile succesive ale copiilor săi; Virgina în 1838 şi Icilio în 1839. Cu un efort considerabil de voinţă, îndoliatul tată continuă lucrul la prima dintre cele trei opere comandate care, printr-o crudă ironie a sorţii, trebuia să fie o operă comică. Spre sfirşitul perioadei de creaţie a acestei opere, Verdi va primi lovitura definitivă: la 18 iunie 1840 iubita sa soţie Margheritta moare la rindul său de encefalită. Aproape inert, fără să vadă, fără să mai audă nimic, compozitorul scrie: "Al treilea sicriu iese din casa mea. Sunt singur! Singur!" După două luni (septembrie), are loc premiera operei comice Un giorni di regno (King for a Day) , care se va dovedi o catastrofă. Insuccesul este atit de mare încât La Scalla hotărăşte retragerea ei de pe afiă şi din stagiune. În numai doi ani, Verdi îşi pierduse întreaga familie şi ratase prima sa comandă. Compozitorul jură să nu se mai atinga de hârtia muzicală niciodată şi să uite chiar că este muzician. Directorul operei La Scala, Ricordi (cu care Verdi va dezvolta o prietenie ireproşabilă, trecută apoi din tată în fiu) îi va anula contractul, respectându-i durerea.

Astfel, Giuseppe Verdi, un oarecare muzician de provincie, destul de talentat de altfel, va intra în uitare, iar lumea nu va auzi niciodată minunata muzica ce îi umplea mintea şi sufletul.

Aşa ar fi fost sa fie, numai că....

Nu ştim exact cât e legendă şi cât adevăr în ceea ce a urmat. Potrivit relatărilor compozitorului, la aproape doi ani de la întâmplările de mai sus, Ricordi, directorul Scalei din Mialno, îl va întâlni pe Verdi rătăcind pe strazi într-o seară îngheţată de iarnă. Muzicianul va accepta invitaţia directorului de a servi un ceai cald la aceatsta acasă. Aici, printr-o întimplare ce ţine mai degarbă de miraculous, Verdi va vedea manuscrisul unui libret despre un rege al Babilonului, un anume  Nebuchadrezzar al II-lea. Manuscrisul era deschis la o pagină conţinând versurile unui poem al sclavilor evrei aflaţi în captivitate. Ricordi va afirma mai târziu că atât invitaţia cât şi manuscrisul aflat „întâmplător" deschis pe biroul său nu fuseseră decât o tentativă a sa de a-l readuce la lumină pe compozitor. Poemul în dreptul căruia era deschis manuscrisul începea astfel: „Va', pensiero, sull'ali dorate..." („Zboara, gândule, pe-aripi aurite...") Gândul muzicianului a zburat, într-adevăr, inapoi la lumea sunetelor şi inspiraţia a venit pe loc. Ajuns acasă, Giuseppe s-a aşezat la masa de scris şi - pentru prima oară în doi ani de zile - condeiul său a atins paginile cu portative. Rezultatul a fost o capodoperă: corul  sclavilor evrei, piesa de rezistenţă a ceea ce va fi în scurt timp opera Nabuccodonosor (Nabucco). Lucrarea a fost scrisă dintr-o suflare şi a fost montată în acelaşi an (1842) pe scena milaneză. Succesul a fost instantaneu şi triumfal. Verdi se întorsese din lumea umbrelor şi trăia din nou. Aproape fără întrerupere scrie o altă operă : I Lombardi (Lombarzii) - o poveste eroică despre cruciade - care va fi montată în anul următor cu acelaşi succes. Întreaga Italie nu mai vorbea decât despre el şi muzica sa. Clocotitoarele revărsări sonore şi versurile înflăcărate ce le însoţeau alimentau sentimentele patriotice ce fierbeau în piepturile italienilor în acei ani ai marii revolutii europene (1843-1848). Pe stradă nu mai auzeai decât melodiile operelor verdiene. Desigur, toată lumea vedea în sclavii everi opresaţi de babilonieni propria imagine: poporul Italian opresat sub ocupaţia hapsburgică şi cea franceză. Într-adevăr, micile stătuleţe şi ducate italiene erau toate sub ocupaţie. Până şi Verdi -  care de fapt fusese botezat Joseph-Fortunin-François de către un preot francez, fiind născut în teritoriile ocupate de Napoleon  - era acum un străin cu paşaport în Milano, regiune dominată de casa de Hapsburg. O coincidenţă uimitoare a alimentat şi mai mult entuziasmul populaţiei. Nu se ştie cine descoperise că numele de VERDI putea fi privit şi ca reprezentând  iniţialele unui exploziv slogan: „Vittorio Emanuelle, Re D'Italia". Sloganul rezuma visul tuturor de a avea un stat Italian independent şi unit sub sceptrul unui conducător unic. Pe scurt, Verdi devenise erou naţional, iar numele său putea fi zărit pe toate zidurile oraşelor italiene. Până la încoronarea lui Victor Emmanuel II (suveranul Sardiniei) ca rege al Italiei unite, muzicianul va fi considerat port-vocea poporului Italian. Compozitorul însuşi s-a lăsat pradă acestor sentimente, dovadă fiind următoarele opere scrise în mai puţin de un an şi jumătate, toate abordând - mascat - cauza naţionala: Ernani (bazată pe drama lui Victor Hugo), I due Foscari (Cei doi Foscari) şi Giovanna d'Arco (Ioana d'Arc). Alături de Nabucco şi I Lombardi, acest cortegiu de opere au contribuit la ridicarea lui Verdi la rangul de simbol naţional. Pe cât de teribilă-i fusese căderea, pe atât de fulminantă-i era acum gloria.

Interpreta rolului principal al operei Nabucco (Abigail) era Giuseppina Strepponi, o binecunoscută diva a scenei lirice. Giuseppina fusese la originea susţinerii primei opere verdiene (Oberto) şi ea va deveni cea mai aprigă susţinătoare a compozitorului. Cântăreaţa fusese combinată cu un partener de scenă (tenorul Napoleone Moriani) şi-i dăruise acestuia trei fii, care vor muri la vârste fragede. De-a lungul timpului, între Giuseppina şi Giuseppe (coincidenţă de nume, sau predestinare?) se va naşte un puternic sentiment de dragoste care va fi ţinut in frâu cu o nobleţe ieşită din comun de ambii parteneri. Sopranei îi venea greu să se implice într-o altă combinaţie, după eşuarea primei. La rândul său, Verdi o iubise enorm pe prima sa soţie şi avea un respect profund pentru socrul său, pe care - aşa cum am mai spus - îl considera „tatăl" său. Totuşi, bârfele au început să se lege şi cei doi au fost supusi la critici severe de către societatea perfidă în care trăiau, critici total nefondate. Cincisprezece ani vor trece până când cei doi se vor hotări să-şi unească destinele în mod oficial, iar Verdi nu va face acest pas până nu va cere încuviinţarea bătrânului Barezzi, binefăcătorul său, fostul socru. La rândul ei, Giuseppina a ezitat îndelung de a se lăsa târâtă într-o asemenea relaţie. Catolică practicantă, ea se simţea nevrednică de a fi soţia lui Verdi. Acesta din urmă însă, a insitat un deceniu şi până la urmă invetibailul s-a produs. După ce - nepăsător la scandalul imens ce-l înconjura - a adus-o pe Giuseppina la Sant'Agata, reşedinţa proaspăt cumpărată de Maestru, cei doi îşi vor legaliza legătura. Până la sfârşitul zilelor, Giuseppina şi Giuseppe vor fi legaţi de o dragoste neştirbită de nici un nor. Amândoi îşi clădiseră fericirea personală pe prea multă suferinţă (şase copii şi o soţie iubitoare îngrăşaseră prematur pamântul Italiei ) pentru a-şi mai putea permite frivolităţi ieftine sau nestatornicii stupide. Povestea primei părti a vieţii d-nei Verdi se asemăna izbitor cu cea a Violetei din Traviata. Poate că de aceea  rolul Violetei a fost atât de bine jucat de Giuseppina la premiera veneţiana din 1854, încât a stârnit valuri de lacrimi şi peste o oră de ovaţii neîntrerupte. Din fericire, in cazul personajului real, finalul a fost unul fericit.

În 1847 Verdi face un pas important din punct de vedere stilistic: opera Macbeth, după tragedia shakesperiană. Acesta va fi începutul unei adevarate pasiuni pentru textele genialului autor englez, o pasiune ce va naşte marile capodopere verdiene de mai târziu.

Tot în acest timp, muzicianul compune alte trei opere de căpătâi : Rigoletto, Il trovatore (Trubadurul) şi La traviata. Cu fiecare din aceste opere, Verdi mai făcea un pas către marea sa realizare: drama per musica, drama cu muzică. Este momentul să facem câteva consideraţii asupra acestei realizări care a schimbat pentru totdeauna faţa scenei lirice.

Până la Verdi, opera se desfăşura în doua cadre foarte clare: acţiunea - reprezentată de un fel de dialog semi-cântat, denumit recitativ şi sentimentele personajelor - reprezentate de melodii, denumite arii. Desigur, interesul publicului a fost întotdeauna captivat de arii, adesea fermecătoare linii melodice în care interpreţii puteau da dovada întregii lor potenţe artistice. Şi astăzi publicul pasionat merge la operă doar pentru a auzi un anume set de arii cântat de un  anume interpret, pe care apoi îl compară cu alte variante auzite în alte producţii. Problema - pe care Verdi a sesizat-o şi apoi a rezolvat-o cu geniul său - era că recitativele şi ariile erau strict delimitate, înşirându-se într-o succesiune mecanică ce făcea ca opera în intregul ei să nu aibă continuitate. Pentru a avea o imagine mai clară, iată cum se petreceau lucruriile: recitativ (acţiune) - mică pauză - arie (sentiment personal, introspecţie) - mică pauză - recitativ - mică pauză - arie - mică pauză etc. Procesul început de Verdi in Macbeth şi apoi dezvoltat de-a lungul întregii sale vieţi a fost de a reduce treptat pauzele dintre recitative şi arii, apoi de a le elimina complet, pentru a sfârşi prin a crea o lucrare completă, în care nu mai existau arii şi recitative, ci un discurs muzicalo-literar închegat, care nu se opreşte decât atunci când povestea însăşi ia sfârşit. Crearea acestei drama per musica a durat o viaţă (lungă!) şi a fost pasul definitiv înspre maturizarea operei ca gen.

Dar să revenim la firul povestirii noastre adevarate.

În timpul acestor mari sucese, Verdi a fost permanent hărţuit şi urmărit de cenzura hapsburgică. În cazul lui Rigoletto, de exemplu, (inspirat din drama lui Victor Hugo Le roi s'amuse), libretul urmase fidel partirura marelui scriitor francez.. Era vorba nici mai mult nici mai puţin de asasinarea unui suveran! Un subiect fierbinte şi inacceptabil. Cenzura austriacă nici nu a vrut sa audă de montarea operei (incitare la regicid!) pina când autorul nu a acceptat să reducă rangul regelu său (din libret) la cel de Duce şi pânp nu s-au operat şi alte modificpri ăn text. În ciuda acestor modificări, publicul Italian a înţeles tot ce a vrut el, iar succesul a fost... verdian. Un alt caz este cel al operei Un ballo in maschera (Bal mascat), o versiune romantică a asasinării regelui Suediei, Gustav al III-lea. Cenzura s-a repezit asupra lucrării şi a silit pe autor să-şi mute acţiunea din Stokholm-ul secolului 18 în Boston-ul puritan al secolului 17! Această dramatică modificare a facut ca opera să piardă din stralucire, iar libretul să pară un non-sens.  În ciuda muzicii minunate, Un ballo in maschera nu se numără nici astăzi printre preferatele publicului din cauza "măcelului" oprerat asupra libretului.

Aceatsa avea să fie ultima întâlnire dintre Verdi şi cenzura austriacă. În 1860 Italia va fi unită sub un singur sceptru. Tânărul regat independent avea nevoie de personalităţi marcante în Parlament şi astfel se face că - dupa multe insistenţe - Verdi a fost convins să candideze pentru un loc in Camera deputaţilor. Pe care şi-l va adjudeca fără probleme.

Deputatul Verdi Giuseppe a fost foarte constiincios, participând la toate întâlnirile Camerei, în ciuda programului personal, deosebit de încărcat. Făcea cu regularitate drumul la Torino pentru orice convocare şi - deşi nu a luat parte activă la viaţa politică - şi-a îndeplinit obligaţiile de vot şi administrative fără să crâcnească. Totuşi, după patru ani, Verdi va demisionat din înalta funcţie. Cind eşti alesul înaltelor sfere, cu greu te poţi mulţumi cu o biată existenţă omenească, oricât de onorabilă ar fi ea...

 În 1862 Verdi a reprezentat Italia muzicală la Expoziţia Mondială de la Londra, pentru care a compus o cantata (Imnul Naţiunilor) pe textul poetului şi compozitorului Arrigo Boito. Va fi începutul unei colaborări fructuoase. În acelaşi an , La Forza del destino (Forţa destinului) vede luminile rampei la Sankt Petersburg. A fost urmată , în 1867, de Don Carlos , montată pe scena Marii Opere din Paris.

În 1866, Garibaldi îşi îndreaptă trupele de voluntari (printre care se numărau poetul şi compozitorul Arrigo Boito, precum şi publicistul Ricordi, deţinătorrul până astăzi a drepturilor de autor asupra operelor verdiene) către nordul Italiei, încă sub ocupaţie austriacă. Verdi susţine mişcarea cu fonduri importante. Între timp, drept capital ă a Italiei fusese ales oraşul Florenţa, iar muzicianul devenisse  membru al Academiei Franceze.

Anul 1867 aduce cu sine două evenimete triste: atât tatăl cât şi binefactorul compozitorului (Antonio Barezzi, primul său socru) trec în lumea celor drepţi. În acelaşi an, familia Verdi adoptă pe Filomena Maria Cristina, fiica unui văr al compozitorului, care va deveni unica moştenitoare a familiei Verdi. Un an mai târziu Verdi îl va cunoaste pe Alessandro Manzoni, marele om de litere şi patriot Italian, la moartea căruia va compune celebrul Recviem (1874).

În 1869 khedivul Egiptului îi comandă lui Verdi o operă pentru nou-înfiinţatul Teatru de Operă din Cairo. Cu puţin timp în urmă, Verdi refuzase scrierea unui imn în onoarea deschiderii Canalului de Suez, dar de data aceasta acceptă comanda. Opera se va numi Aida şi este una dintre cele mai cunoscute şi iubite lucrări verdiene. Premiera din 1871 din Cairo a fost extrem de fastuoasă, pe scenă fiind aduse cămile, elefanţi şi cai vii. Costumele tuturor interpreţilor au fost realizate la comandă, producţia ridicându-se la costuri fabuloase. O adevarată super-producţie hollywoodiană avant-la-lettre.

Când Rossini moare în 1867, Verdi propune scrierea unui recviem. Lucrarea ar fi trebuit să fie una colectivă, supervizată de el însuşi.  Proiectul nu a trecut niciodată de stagiul iniţial şi Angelo Mariani (cel mai distins dirijor al vremii, ce ar fi urmat să dirijeze premiera), prieten de o viaţă cu Giuseppe, nu a părut prea entuziast.  Verdi, care nu suporta să fie contrazis, şi-a dezlănţuit întreaga furie asupra bietului Mariani, care a turnat gaz peste foc acceptând să conduca o comemorare a lui Rossini la Pesaro, fără „acordul" fiorosului său amic. Cearta şi ruptura dintre cei doi nu îi face onoare lui Verdi, şi demonstrează încă o dată cât de ranchiunos putea fi. Niciodată nu putea uita o rană, fie ea reală sau imaginară, dovada stând nu numai cearta cu Mariani - prieten devotat şi vechi - dar şi ura sa constantă faţă de La Scala şi publicul sîu care, în tinereţe, îi respinseseră Un giorno di regno. Ruptura cu Mariani s-a lărgit considerabil când acesta a refuzat să meargă la Cairo pentru a dirija premiera operei Aida. Distinsul dirijor acuza o sănătate şubredă şi, într-adevar, doi ani mai târziu a şi murit din cauza unui cancer. Un oarecare scriitoraş dintr-un zair florentin a aprins şi mai mult vâlvătaia scandalului, acuzându-l pe Verdi că i-ar fi furat iubita lui Mariani, Teresa Stolz, soprana ce a încarnat cu mare success prima Aidă în Italia. Nu există nici o dovadă în acest sens, deşi după moartea lui Mariani, Verdi părea destul de ataşat de cântăreaţă, cauzând nelinişti soţiei sale. Orice va fi fost, a trecut repede, iar frumoasa relaţie dintre soţii Verdi s-a restabilit fără probleme.

În 1874 Manzoni se stinge din viaţă. Verdi (care îl cunoscuse personal pe marele om) îşi va împlini proiectul ratat la moartea lui Rossini: compunerea unui Recviem. Lucrarea este monumentală, o răvăşitoare revărsare sonoră, o meditaţie profundă asupra morţii. Recviemul verdian este pe acelaşi loc ca importanţă şi frumusete cu cel al lui Mozart.

Pe la sfârşitul anilor 1870 Verdi atinsese culmea gloriei şi, în afara supravegherii producţiilor operelor sale, nu mai avea de gând să scrie. Se retrăsese la proprietăţile sale de lângă Bussetto şi devenise un pasionat fermier. Se pare că depunea tot atâta grijă şi pasiune în cultivarea pământului pe câtă depusese în producţia operelor sale. De altfel, mai în gluma mai în serios, Verdi se caracteriză mereu a fi doar „un ţăran din Roncole". Se pare însă că Tito Ricordi, publicistul său şi prieten apropiat (fiul acelui Ricordi în casa căruia compozitorul descoperise manuscrisul despre Babilon, ce avea să-l readuca la viaţă), nu era de acord cu caracterizarea de mai sus şi nu avea de gând să-şi lase cel mai profitabil compozitor să se culce pe lauri. A aranjat, deci, o reconciliere între Verdi şi Arrigo Boito (libretist şi compozitor). Reconcilierea era necesară din două motive: primul, Verdi nu-l putea ierta (bineînteles!) pe mult mai tânărul confrate pentru o critică scrisă cu mulţi ani în urmă şi, al doilea, Boito era alesul lui Ricordi pentru a scrie libretul unei opere noi. Ricordi avea necoie de un compozitor pentru acest libret. Şi avea nevoie de cel mai bun. Libretul va fi scris după piesa Othello de Shakespeare şi va prilejui crearea a ceea ce majoritatea specialistilor considerp a fi capodopera vieţii marelui compozitor. La 74 de ani, Maestrul creează în sfârşit o drama per muzica totală: în Othello, drama este complet absorbită într-o partitură muzicală continuă şi flexibilă,, care reflectă în amănunt atât vieşile interiore cât şi cele exterioare ale personajelor. Simbioza dintre text, acţiune şi muzică este completă. Incredibila forţă creatoare şi fenomenalul suflu dramatic al acsetui om intrat în senectute au făcut ca premiera din 1887 de la Scala să fie un triumf.

După un glorios turneu european cu Othello, bătrânul Maestru se retrage la Sant'Agata declarând că lucrarea vieţii sale se încheiase. Nimeni nu-şi mai putea imagina că, la 80 de ani, neobositul creator va mai dărui lumii o capodoperă. Ultima sa operă, inspirată tot din tragediile shakespeariene, a fost datorată tot lui Boito. Cu un talent remarcabil, acesta reuseşte să creeze un libret - el-insuşi o capodoperă - după Nevestele vesele din Windsor combinat cu pasaje din Henric al IV-lea. Rezultatul final s-a numit Falstaff, o operă comică burlescă în care Verdi mai dă o dată dovada geniului său. La 80 de ani, o comedie, şi mai mult decit atât, una care este considerată alătruri de Othello vârful creaţiei sale! Să mai spună cineva că exista bariere de vârstă!! Bineînţeles, premiera din 1893 în Teatro alla Scala a fost din nou triumfală. Atât de fierbinte şi sinceră a fost reacţia publiclui încât se pare că a reuşit să-i înmoaie inima Maestrului şi să-l facă să ierte Milano-ul în sinea sa pentru primul său eşec.

Dupa Falstaff , Verdi nu va mai scrie nimic important. În 1897, Giuseppina, soţia sa prea-iubită şi partener de nădejde, trece în lumea umbrelor. Pierderea va fi simţită din greu. Verdi se mută la Grand Hotel în Milano ăi supraveghează lucrările de construcţii la Casa di Riposo, o reşedinţă destinată muzicienilor în vârstă, ce avea proiectat şi un cavou adiacent, destinat familiei Verdi. Constructţa (cunoscută sub numele de Casa Verdi) a fost inaugurată in 1899 şi funcţioneaza cu succes şi astăzi, iar compozitorul şi soţia sa se odihnesc (potrivit dorinţei) intre confraţii lor mai puţin norocoşi. Cu un deceniu în urmă, familia Verdi inaugurase altă instituţie caritabilp, spitalul „Villanova sull'Arda".

La 27 ianuarie 1901, muzicianul se stinge. Odată cu Verdi, un întreg secol se sfirşea şi altul îşi arăta zorile. Lumea era plină de speranţă. Cuceririle ştiinţei porniseră un marş triumfal si nimeni nu putea să-şi imagineze tragediile ce vor urma. Deocamdată însă,  lumea muzicală era în doliu. Respectul aproape mistic faţă de Verdi s-a manifestat în timpul agoniei compozitorului când, prin decret orăşenesc, s-a ordonat ca străzile ce se învecinau cu Grand Hotel, în care se afla muribundul, să fie acoperite cu un strat gros de paie, pentru ca zgomotul străzii să nu-l deranjeze pe Giuseppe. Se spune ca mii de oameni treceau pe sub ferestrele muzicianului murmurând pasaje întregi din operele sale.

Când moartea sa a fost anunţată oficial, o tăcere de gheaţă a acoperit Milano. „Verdi e morto!", a ţâşnit ca o suliţă înroşit în foc drept spre cerul gri de ianuarie. „Verdi e morto!" a rămas până astăzi simbolul trecerii în noul secol al unei naţiuni intregi. „Verdi e morto!" înseamnă pentru orice italian începutul secolului 20.

Cortegiul funerar a străbătut cu geru străzile oraşului. Cetăţeanul de onoare al oraşelor Milano şi Roma, membrul Academiei Franceze, fostul Deputat Verdi Giuseppe avea parte de funeralii naţionale, cu un fast la care nici un rege nu ar fi putut visa. Cei 28.000 de oameni ce formau cortegiul propriu-zis, se amestecau cu valul de lume venită să asiste, în ciuda frigului, la ultima plimbare a Maestrului pe străzile frământatei urbe. Totul s-a desfăsurat într-o linişte mormântală, in accord cu ultimaele dorinţe ale compozitorului.

La o lună de la moartea muzicianului, trupurile soţilor Verdi au fost strămutate din mormintele provizorii - ce se aflau în incinta cimitirului central din Milano - în cavoul special amenajat la Casa di Riposo. Cu această ocazie, s-a organizat o ceremonie oficială la care au participat membrii familiei regale, membrii ai Parlamentului, diplomaţi străini şi compozitori marcanţi (Puccini, Mascagni, Leoncavallo etc).

Sub bagheta lui Arturo Toscanini, întreg colectivul operei La Scala a cântat sub cerul liber faimosul cor al sclavilor evrei din opera Nabucco. Vocile lor au fost însotite de cele ale zecilor de mii de participanţi, adunaţi din nou pentru a aduce ultimnul omagiu celui ce este, fără nici o îndoiala, „Gloria eternă a Italiei".

Vocile se impleteau in aerul rece... „Va pensiero...". "Zboară, gândule.."

Purtat de zecile de mii de glasuri, gândul şi spiritul Maestrului va  fi zburat către Ceruri, eliberat în sfârşit de carnea pământeană, către iubitele sale Giuseppina şi Margheritta, sub privirile blânde ale bunului Antonio Barezzi. Lăsa în urma o legendă... O legendă fără sfârşit ce răsună cel puţin de două ori pe zi undeva, pe planeta Pământ...*  

* Potrivit statisticilor, o operă de Verdi este interpretată de cel puţin două ori în 24 de ore undeva, în lume.