Jean Baptiste Lully
Jean Baptiste Lully
(1632-1687)
Absolutismul monarhic european a atins apogeul odată cu instalarea pe tronul Franţei a Regelui-Soare, Ludovic al XIV-lea. Această perioadă din istoria Bătrânului Continent reprezintă nu numai triumful regalităţii, dar şi triumful Europei ca unică putere mondială. Cu Anglia ieşită întărită din Războiul Civil declanşat de Oliver Cromwell, cu Spania reunită de mai bine de un secol sub steagurile Aragonului şi Castiliei şi devenită între timp stăpâna incontestabilă a mărilor şi a unui nou continent, Europa îşi adaugă în diadema-i orbitoare regatul Franţei care - în timpul lui Ludovic al XIV-lea - avea să devină unica superputere continentală.
Curtea Regelui-Soare era cea mai elegantă şi bogată Curte a lumii civilizate, iar construirea Palatului de la Versailles reprezenta punctual culminant în arhitectonica şi arta decorativă europeană. În acest context artele vor lua un avânt nemaiîntâlnit decât poate în Florenţa renascentistă a atotputernicelor familii Medici şi Borgia. Curtea Franţei va deveni, aşadar, centrul universului pentru toţi intelectualii, atraşi ca un magnet din toate colţurile lumii de bogăţia, toleranţa estetică şi relaxarea ei morală.
Nu este de mirare, aşadar, că un italian oarecare este acela care va deveni într-un timp relativ scurt compozitorul oficial al curţii lui Ludovic al XIV-lea şi - prin talentul său neobişnuit - creatorul operei naţionale franceze ca gen şi a ceea ce va fi cunoscut drept Barocul Francez. Desigur, norocul a jucat un oarecare rol în ascensiunea extraordinară a lui Lully pe firmamentul celebrităţilor şi acest noroc a fost reprezentat de însuşi regele Franţei, supranumit Regele-Soare. Această nobilă poreclă a fost inspirată nu de splendoarea Curţii de la Paris (în frageda tinereţe a Regelui Curtea nu atinsese încă apogeul strălucirii sale) ci de pasiunea Regelui pentru dans, balet şi - prin extensie - muzică. Desigur, rolurile scrise pentru Maiestatea Sa îl puneau întotdeauna în postura de monarh, erou antic sau zeu. Rolul său preferat era încarnarea Soarelui. De nenumarate ori, adolescentul şi mai apoi tânarul rege apăruse în postura astrului zilei şi - potrivit mărturiilor unor ambasadori care de multe ori reprezentau state ostile Frantei - Ludovic al XIV-lea dădea rolului o strălucire neobişnuită. Mai mult decât atât, evoluţia sa coregrafică era impecabilă.
Iată, deci, contextul general în care Lully, pe numele său adevarat - GIOVANNI BATTISTA LULLI - va face o carieră fulminantă în Franţa.
***
Jean Baptiste LULLY - cum a fost cunoscut pretutindeni şi cum, de altfel, a rămas consemnat pâna astăzi în Istoria Muzicii - s-a născut la 28 Noiembrie 1632 în oraşul Florenţa. Copilăria şi prima sa tinereţe sunt destul de neclare. Ştim cu siguranţă că era fiul unui morar destul de înstărit pentru a-şi permite să plăteasca lecţii de chitară, vioară şi dans pentru fiul său. La moartea mamei sale, Lully avea doar unsprezece ani şi a fost încredinţat unei Curţi locale pentru o mai bună educaţie. În 1646, la cererea lui Roger de Lorraine, adolescentul este trimis în Franţa pentru a fi camerist şi maestru de conversaţie italiană pentru celebra Mlle de Montpensier, nepoata nobilului amintit mai sus. Nu mai puţin cunoscutul Duce de Guise va fi acela care va face oficiul de curier. Pe parcursul călătoriei din Italia în Franţa, se pare că Lully a avut şi câteva aventuri razboinice, alături de Duce, dar datele de care dispunem nu sunt prea sigure.
În Palatul Domnişoarei de Montpensier, pe lângă îndatoririle curente, Lully va intra în orchestra ei particulară. Tot din această perioadă datează primele sale creaţii musicale şi literare. Încă de pe acum (era doar un adolescent) muzicianul porneşte însăilarea complicatei reţele de relaţii cu oameni influenţi la Curte, construindu-şi pas cu pas şi, de multe ori cu cinism, legăturile. Astfel se face că în scurt timp Lully va pune ochii pe fiica lui Michel Lambert, un cântăreţ foarte apreciat şi influent, cu ajutorul căruia va face primii paşi către Curtea regală. După o curte asiduă şi îndelungată, cei doi se vor căsători.
În 1652, Lully părăseşte Curtea Montpensier în urma arestării celebrei femei ca informatoare şi susţinătoare a Frondei. Mlle de Montpensier va fi exilată pentru o scurtă perioadă de timp, dar Lully dispunea deja de relaţiile necesare pentru a-şi continua neabătut drumul. Obsesia sa de a cultiva persoane influente şi nepăsarea cu care întorcea spatele celor mai puţin importanţi sau căzuţi în dizgraţie i-au atras multă ură, dar şi multă admiraţie faţă de "talentele" sale de curtean intrigant. Nu este de mirare, deci, că în momentul în care Mlle de Montpensier părăsea Parisul, Lully era deja cunoscut la Curte şi reuşise chiar să atragă atenţia Regelui. În februarie 1653, Lully şi suveranul vor dansa împreună în acelaşi balet (Ballet de la nuit) şi nu un balet oarecare, ci chiar acela care-i va aduce lui Ludovic al XIV-lea supranumele de Regele Soare. La mai puţin de o luna, Lully era numit în postul de Compozitor al muzicii regale (Compositeur de la musique instrumentale du Roi). Această numire va fi începutul unei legături îndelungate dintre compozitor şi Rege. Ea marchează de asemenea începutul lungii şi nemiloasei "dictaturi" muzicale a lui Lully în Franţa şi chiar mai departe.
În 1657 Lully era deja responsabilul Baletelor Curţii şi pusese mâna pe Les petits violons du Roi, orchestra care îl însoţea pe Suveran în toate deplasările şi care îi cânta la masă. Les violons du Roi este considerată de specialişti prima orchestră simfonică din Istoria Muzicii.
În mai puţin de zece ani Lully câştigase controlul total asupra întregii muzici care se făcea la Curte. Şi încă nu la o Curte oarecare, ci la cea mai puternică din Europa. Odată ajuns "la putere", muzicianul profită de libertatea de care dispunea pentru a începe să experimenteze tehnici noi şi să creeze încet-încet un nou stil care va cuceri Continentul şi va avea o influenţă covârşitoare asupra întregului Baroc muzical. Sub mâna sa de fier, Les petits violons du Roi şi-au depăşit în curând statutul de orchestră a Curţii, devenind faimoşi în întreaga Europă. Putem spune că sub conducerea fermă, adeseori feroce a extrem de capabilului lor dirijor, acest ansamblu devenise unic în lume.
Moartea cardinalului Mazarin în 1661 îl aduce definitiv pe tron pe Ludovic al XIV-lea şi face din el stăpânul deplin al regatului Franţei. Lully este imediat numit Maestrul Muzicii familiei regale, iar la nunta sa cu Madeleine Lambert va participa întreaga Curte în frunte cu Maiestatea Sa. Din aceşti ani datează şi colaborarea sa strânsă - deşi adesea, cu năbădăi -cu dramaturgul Jean-Baptiste Poquelin, devenit celebru sub numele de Molière. Compozitorul a creat pentru tizul său dansuri, momente de muzică vocală şi scene complexe. Piese ca Burghezul gentilom, Căsătoria forţată, Sicilianul şi altele au purtat amprenta muzicală şi scenografică a lui Lully. Mai târziu, el va folosi toate aceste "găselniţe" în tragediile sale lirice. Colaborarea dintre cei doi mari artişti a dat naştere la aşa-numitele balete-comedii, în care Lully a insistat în crearea unei unităţi dramatice fără precedent. Ascensiunea muzicală a lui Lully coincidea din fericire cu un vârf al literaturii franceze.
Curând, muzicianul câştigă dreptul unic de a prezenta opere. Mai mult, în 1672 creează L'Academie royale de musique care va deveni unicul organism de aprobare a unei lucrări publice în Franţa. Orice producţie sau concert neaprobat de Academie (al cărui fondator şi stăpân absolut era Lully) era limitat la doi cântăreţi şi şase instrumentişti. Tot ce depăşea acest număr trebuia să aibă girul Academiei (şi prin extensie, al lui Lully).
Povestea acaparării dreptului exclusiv de a tipări, publica şi reprezenta muzica este destul de tristă şi nu-i face deloc cinste muzicianului. Ea se află la originea urii şi dispreţului de care se pare că "s-a bucurat" Lully. Iată, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile: Un anume Perrin deţinea acest drept - nu chiar exclusiv - prin intermediul unei Académie de musique, îndrituită oficial să supervizeze producţiile muzicale ce intrau la tipar şi spre publicare. Din nefericire, bietul Perrin va da faliment şi va fi aruncat în închisoarea datornicilor până la plata datoriilor acumulate. Lully, care era în permanentă vânătoare de ocazii, i-a promis lui Perrin libertatea (avea deja puterea de a influenţa o astfel de decizie) în schimbul cumpărării la un preţ de nimic a patentului Academie de musique. Desigur, Perrin nu a avut de ales, astfel încât i-a vândut lui Lully acest patent, pe care şiretul curtean îl va întări imediat cu sigiliul lui Ludovic al XIV-lea, transformând astfel modestă Academie de musique în Academie royale de musique, o instituţie omnipotentă ce făcea din italianul acesta ambiţios stăpânul absolut al muzicii celui mai puternic regat din lume.
Dar steaua lui încă nu atinsese maxima strălucire. Regele va deveni naşul fiului său cel mare, iar în 1681 îl va numi Secretarul său particular, cea mai influentă funcţie din palat! Desigur, criticile şi atacurile la adresa muzicianului au început să curgă. După ce Academia Regala de Muzică a absorbit şi Teatrul Regal (împreună cu toate drepturile ce decurgeau din aceasta) în urma decesului lui Molière, mulţi intelectuali francezi au considerat că paharul se umpluse şi dă pe-afară. La Fontaine şi Boileau se numărau printre cei mai înverşunaţi duşmani ai compozitorului, iar multe ziare îl bălăcăreau sub protecţia anonimatului. S-a mers pâna acolo încât o notp din Mercure gallant îl acuza pe Lully de conspiraţie şi tentativă de asasinat împotriva unui înalt personaj de la Curte. După cum am văzut, însă, singurele urmări ale acestor atacuri furibunde au fost doar mai multe onoruri şi demnităţi acordate de augustul său protector.
În această perioadă Lully începe să compună tragediile sale lirice, opere combinate cu balet. Dansul şi muzica au fost expresiile artistice favorite ale compozitorului şi din aceasta combinaţie s-a născut stiulul francez, care va cuceri Europa. Între 1658 şi 1671 Lully scrie nu mai puţin de treizeci de balete. În acestea el va exploata şi impune în lumea muzicală dansuri precum: menuetul, gavotta şi bouree-ul. Aceste dansuri vor fi coloana vertebrală a Suitei baroce, formă care va conduce în final la crearea simfoniei.
Odată ajuns atotputernic pe tărâm artistic (între timp, Regele îi acordase şi patentul pieselor de teatru!) Lully începe producţia sa de opere: una pe an în următorii 14 ani, cu excepţia anului 1681. Operele muzicianului erau structurate în câteva secţiuni distincte: uvertură, simfonii (părţi de atmosferă şi acţiune) şi balete. Toate aceste secţiuni evoluau în jurul ariilor şi recitativelor ce urmau o acţiune specifică. Această formă de operă a devenit cunoscută drept tragédie lyrique şi a constituit un pas enorm în dezvoltarea ulterioară a operei. Compozitorul aduce şi inovaţii îndrăzneţe: în Le Triomphe de l'Amour foloseşte pentru prima oară în istorie balerine, dansatoare profesioniste. Până atunci numai barbaţii aveau privilegiul să apară ca dansatori. De asemenea, recitativele acestei opere (părţi semi-vorbite) sunt pentru prima oară însoţite de acompaniament instrumental. Toate aceste inovaţii îndrăzneţe au fost posibile atât datorită poziţiei privilegiate a muzicianului la Curte, cât şi norocului. Un noroc care a făcut ca geniul lui Lully să fie pe gustul atotputernicului sau stăpân şi - mai mult decât atât - al publicului francez care, deşi nu prea îl avea la inima pe venalul, cinicul şi carieristul muzician, îi adora totuşi muzica.
Spre sfirşitul anului 1686, Ludovic al XIV-lea cade la pat, grav bolnav. După o îndelungată suferinţă şi luptă cu bola, suveranul se însănătoşeşte complet. Pentru a celebra vindecarea aproape miraculoasă a augustului său protector, Lully scrie un Te Deum (lucrare religioasă vocal-simfonică de proporţii) pe care îl va dirija el-însuşi la 6 ianuarie 1687. În timpul acestui concert, Lully se va răni serios la picior cu bastonul cu care dirija (suava bagheta de dirijor din zilele noastre va fi inventată abia spre sfirşitul secolului al 19-lea). În urma refuzului său de a i se amputa un deget de la picior, muzicianul va dezvolta o cangrenă care-i va fi fatală. La 22 martie 1687, trei luni după accident, "dictatorul muzical" al Franţei se va stinge din viaţă, înconjurat de onoruri şi lăsând în spate o avere imensa pe care, în cele trei luni de agonie, avusese grijă să o împarta legal şi cu meticulozitate tuturor rudelor sale. Desiguri, nenumăraţii săi duşmani au văzut în nefericitul accident o pedeapsă divină binemeritată.
Într-adevăr, Jean Baptiste Lully a fost un om de o ambiţie nepotolită, a cărui carieră s-a construit prin lovituri sub centură şi intrigi nemiloase. Cu toate acestea, moştenirea muzicală a acestui italian devenit francez va influenţa muzica europeană pâna târziu, dupa 1800 şi stilul creat de el va fi adoptat în multe ţări, devenind obligatoriu pentru orice muzician "serios". Lully a influentat pâna şi muzica engleza, căci Charles I îşi trimitea proprii muzicieni să înveţe noul stil de la Paris. Aşa cum am mai spus, inovaţiile aduse de marele compozitor în folosirea orchestrei, în dezvoltarea baletului şi în structura tragediei lirice aveau să aibă ecouri adânci în muzica europeană în secolul al 19-lea. Marii compozitori imediat următori, precum Jean-Philippe Rameau şi Christoph Willibald Glűck (întemeietorul operei germane), îi vor călca îndeaproape pe urme, iar suitele sale instrumentale pentru trompete şi instrumente de coarde se vor impune ca principala formă muzicală în Anglia Restauraţiei familiei Stuart.
Este greu de afirmat astăzi cât de negativ a fost personajul real Lully. Mărturiile despre "carierismul său veros" sunt provenite mai ales de la duşmanii săi. Aceştia sunt, într-adevar, mulţi la număr şi nu este de mirare: Lully a controlat întrega producţie artistică a Franţei cu o mână de fier. Toţi cei care îşi vedeau lucrările respinse îi deveneau peste noapte inamici. Probabil că marele muzician nu a fost nici mai bun nici mai rău decât alţii, dar a avut şansa ca Destinul să-şi dea concursul din plin la eforturile sale şi să-l aşeze într-o poziţie extrem de privilegiată. Posteritatea nu poate face altceva decât să mulţumească Domnului că ambiţiosul italian a profitat de ea din plin.
AUDIŢII ESENŢIALE*
- Arii din operele : Atys, Armide, Le Triomphe de la Raison sur l'Amour, Phaeton, Thesée
- Miserere
- Suitele pentru Trompete şi orchestră de coarde - Suites for Trumpets and Strings
- Film: "Le Roi danse"/ The King is Dancing - o producţie franceză destul de recentă. Se poate gasi (DVD sau VHS) la Rogers Video.
* Ataşez - unde este cazul - şi traducerea engleză pentru cei interesaţi de a le cumpara sau împrumuta de la bibliotecile publice.
Cătălin URSU
Comentarii