Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach
(1685 -1750)

În Pantheonul muzicii universale, Johann Sebastian Bach are un loc special, el fiind considerat - alături de Mozart - cel mai mare compozitor al lumii. Personalitate profund creştină, creator al unor tulburătoare pagini închinate Divinităţii, Bach şi-a petrecut toată viaţa sub cupolele protectoare ale Bisericii, făcându-le să vibreze cu genialele sale creaţii, adevărate căi catre Dumnezeu şi către Iluminare. Aparând la un moment propice în Istoria Muzicii, Bach a combinat principalele stiluri, forme şi tradiţii naţionale ce se dezvoltaseră în perioadele precedente, îmbogăţindu-le şi creând o sinteză fără egal. Mai mult, tehnica în care Bach şi-a dezvoltat creaţia este considerată până astăzi supremă încercare pentru orice muzician: polifonia (mai multe melodii cântate simultan şi care, bineînţeles, trebuie să dea un rezultat cel puţin coerent). Acest muzician fecund ce a reuşit să atingă profunzimi ameţitoare , dar în acelaşi timp de o prolificitate incredibilă (peste 1600 de lucrări în 50 de ani!!!) reprezintă nu numai sfirşitul Barocului muzical, dar şi piscul cel mai înalt al acestuia, pisc de pe care a întins poduri zvelt arcuite peste Timp, dovedindu-se un adevarat profet. într-adevăr, în anumite pasaje muzicale din creaţia sa pot fi întrevăzute tendinţe şi stiluri apărute abia în secolul al XX-lea!! De asemenea, semnificaţiile numerice şi criptice înserate în multe dintre lucrările sale încă se lasă descoperite ochilor uluiţi ale specialiştilor.

Bach a fost membrul unei remarcabile familii de muzicieni, al cărui arbore genealogic l-a realizat el însuşi. Arborele acesta merge până la un anume Veit Bach, un brutar (sau morar) care s-a refugiat din Ungaria în Thuringia datorită persecuţiilor religioase din secolul al XVI-lea şi care a murit în 1619. întrucât în această istorică zonă a Germaniei se mai aflau destui Bach, putem presupune că stramoşul Veit se întorcea în locurile natale. Acest Veit era un bun cântăreţ din lăută şi obişnuia să cânte în timp ce moara măcina agale. Johann consemnează cu duiosie: "Trebuie că faceau un zgomot simpatic împreună! Totuşi, se pare că învăţase cum să ţină ritmul şi acesta a fost - probabil - începutul preocupărilor muzicale în familia noastră."

Până la naşterea lui Johann Sebastian, ramura sa era cea mai puţin distinsă din familie; membrii săi erau buni muzicieni, dar nici unul nu fusese compozitor. Mult mai târziu, cei mai importanţi muzicieni ai familiei aveau sî fie fiii lui Bach.

***

J.S. Bach s-a nascut la Eisenach (Thuringia) la 21 martie 1685, ca mezin al lui Johann Ambrosius şi Elisabeth Lämmerhirt. Tatăl sau era violist angajat de Consiliul Orăşenesc şi de Curtea Ducală de la Eisenach. Tânărul Johann a început şcoala în 1692 sau 1693 şi a obţinut rezultate bune, în ciuda absenţelor sale repetate. Nu se ştie nimic despre educaţia sa muzicală din acea perioadă, dar în mod sigur învăţase ceva rudimente de la tatăl său şi, fără îndoială, frecventa biserica în care unchiul era organist.

La vârsta de 10 ani (1695) copilul rămâne orfan de ambii parinţi şi intră sub tutela fratelui sau mai mare, Johann Christoph, fost elev al influentului compozitor Johann Pachelbel. De la acest frate grijuliu, mezinul ia primele lecţii de clavecin.

Până la 1700, vocea cristalină a copilului i-a asigurat un loc într-un cor select de baieţi săraci, la o şcoală din Lüneburg, dar dupa această perioadă, probabil că vocea i s-a alterat (cum se intimplă de obicei la baieţii în creştere). A ramas totuşi la Lüneburg pentru o perioadă şi în mod sigur a studiat vasta colecţie de muzică religioasă pe care o poseda şcoala. Pe la 1702 era deja un organist bun şi începuse să scrie primele compoziţii de muzică bisericească. în martie 1703 îl găsim membru al orchestrei Ducelui, iar în acelaşi an va fi numit organist al noii biserici din Arnstadt. Avea 18 ani.

De aici înainte perioadele vieţii lui Johann Sebastian Bach poartă numele şi pecetea locului în care a trăit.

Arnstadt
în această localitate, situată la marginea nordică a pădurilor thuringice, Bach avea să rămână până în 1707, dedicându-se muzicii pentru orgă. în octombrie 1705, muzicianul capătă o învoire de o lună şi pleacă pe jos la Lübeck (300 de km!) pentru a-l asculta şi cunoaste pe cel mai mare organist al vremii, Dietrich Buxtehude. Probabil că vizita s-a dovedit deosebit de fructuoasă, căci tânărul Bach nu va reveni la post decât târziu, în ianuarie. Această absenţă nemotivată avea să umple paharul răbdării patronilor săi, care îi fac o reclamaţie la Episcop. Reclamaţia conţinea şi alte plângeri, cum ar fi armonizarea unor imnuri liturgice într-un mod neconvenţional, făcându-le astfel greu de cântat de către congregaţie şi, mai ales, lipsa unor cantate din preocupările sale componistice. La originea acestei reclamaţii se află şi permanenta ostilitate cu care era privit de către instrumentiştii şi cântăreţii oraşului, care nu se ridicau la standardele cerute de el, prilejundu-i adesea remarci de loc măgulitoare la adresa acestei sensibile bresle. O astfel de remarcă ofensatoare despre un fagotist declanşase o încaierare de stradă, ziua în amiaza mare!

Faptul că, în ciuda tuturor acestor întimplări şi a lipsei totale de "căinţă" din partea turbulentului muzician, acesta nu a fost dat afară, sugerează că patronii săi îl considerau de o valoare excepţională şi nu vroiau să-l piardă. Inutil de precizat că Johann Sebastian era el însuşi conştient de propria-i valoare.

în aceşti ani, Bach creează prima sa sinteză stilistică: aceea dintre Sud şi Nord, două stiluri extrem de diferite, pe care compozitorul reuseşte să le coreleze într-un mod strălucit. Din această perioadă datează prima versiune a Preludiului şi Fugii in Sol minor BWV 535a. (Numerele "BWV" sunt standardul catalogării creaţiei bachiene, dupa Bach-Werke-Verzeichnis).

Mühlhausen
în iunie 1707 Bach obţine un post de organist la Biserica Blasius din Mühlhausen, tot în Thuringia. Se mută acolo imediat după ce se căsătoreşte cu verişoara sa, Maria Barbara Bach. Viaţa parea să decurgă liniştit pentru tinerii căsătoriţi şi aici, la Mülhausen, văd lumina zilei celebra Tocata şi Fuga în Re minor (BWV 565), precum şi Passacaglia în Do minor pentru orgă (BWV 582). în aceeaşi perioadă, Bach a copiat o mare cantitate de muzică pentru a lărgi biblioteca corală a bisericii şi a încercat să încurajeze activităţile muzicale din comunele limitrofe oraşului. Faptul că reuşise să-şi convingă patronii să renoveze orga (operaţie exterm de costisitoare şi astăzi) ne arată că relaţiile dintre el şi aceştia erau excelente. Cu toate acestea, Bach ia hotărârea să demisioneze. Motivele reale nu sunt prea clare (el invocă salariul inadecvat), dar se stie sigur că fusese implicat într-o furibundă controversă dintre propiul său pastor şi arhidiaconul Eilmar, de la o altă biserică. Bach era de partea arhidiaconului, care nu numai că-i scrisese niste librete pentru nişte cantate, dar devenise şi naşul primului său copil. Mai mult, relaţiile cu pastorul său nu puteau fi prea cordiale, întrucât acesta din urmă bombănea tot timpul la adresa inovaţiilor muzicale pe care Johann le intoducea mereu în Liturghie. Toate acestea, împreună cu viaţa destul de săracă în evenimente din Mülhausen ("locul ăsta nu ma inspiră de loc!") pot sugera adevăratele motive ale demisiei sale. în orice caz, Bach va rămâne în termeni amicali cu personalităţile oraşului, căci va superviza reconstrucţia orgii şi o va inaugura personal în 1709.

Weimar
Tânăra familie se mută, deci, la Weimar, important centru cultural European, unde Bach va ocupa postul de organist şi membru al orchestrei ducale. în 1714, el devine concert-maestru cu obligaţia de a compune o cantată pe lună. în acelaşi timp, se ocupă de educaţia muzicală a celor doi nepoţi ai Ducelui de Weimar, dintre care unul (Johann Ernst) dovedea un real talent, şi a scris concerte pe care Bach le-a aranjat mai târziu pentru pian. Din păcate, baiatul s-a stins din viaţă la doar 19 ani.

între 1708 şi 1714, stilul lui Bach suferă modificări importante, făcând încă un pas către sinteza finală. Compozitorul îşi îmbogăţeşte stilul cu elemente italiene, inspirate mai ales de creaţia lui Vivaldi.

în 1716 moare Samuel Drese, directorul muzical al oraşului Weimar, iar postul este oferit fiului acestuia, o nulitate patentă. Bach reactionează imediat la ceea ce el considera a fi o ofensă (postul i s-ar fi cuvenit lui, vezi bine!) şi acceptă postul de director muzical la Kőthen, post oferit cu insistenţă de Prinţul Leopold. Ducele de Weimar însă nici nu vru să audă de plecarea lui Bach, poate şi din cauza prieteniei acestuia cu nepoţii înaltului aristocrat, nepoţi pe care Ducele nu putea să-i sufere. în luna septembrie a aceluiaşi an se organizează un "duel" organistic între Bach şi faimosul organist francez Louis Marchand. Acesta din urmă nu se prezintă, iar Bach e declarat câştigător, fapt ce îi va da muzicianului curajul să mai insiste o dată pe lângă Duce, pentru a fi lăsat sa plece la Kőthen, unde semnase contractul. Numai că Johann va face demersul în termeni nu prea eleganţi, astfel încât Ducele, furios la culme, îl arestează şi îl închide pentru o lună (6 noiembrie - 2 decembrie)! în fine, la câteva zile de la eliberarea sa, Bach îşi face bagajele în viteză şi pleacă în trombă la Kőthen, foarte aproape de Halle, oraş în care văzuse lumina zilei marele său contemporan, Georg Friederich Handel.[pagebreak]

Köthen
în acest oras, ca director muzical, Bach a fost preocupat mai mult de muzica de cameră şi orchestrală. Aici vor vedea lumina zilei unele dintre cele mai cunoscute lucrări laice ale sale: Concertele brandemburgice şi primul volum din monumentala lucrare Clavecinul bine temeperat. Clavecinul avea să reunească, în două volume, 48 de preludii şi fugi, constituindu-se într-o colecţie unică, ce explorează sistematic noua procedură de acordare a pianului, şi care facea posibilă folosirea tuturor clapelor în mod egal. Astfel, fiecare pereche (preludiu-fugă) a acestei colecţii este scrisă în altă tonalitate, Bach epuizând totalul cromatic şi atingând astfel, mult înainte de secolul XX, limitele sistemului tonal, un sistem ce avea să supravieţuiască încă 200 de ani şi care încă este asociat de melomani cu "muzica firească". Mai mult, Bach adună aici tipuri de dansuri, arii, motete şi concerte pe care le converteşte în forma riguroasă şi logică a fugii. Este, dacă vreţi, un fel de "teorie a unificării câmpurilor", atât de visată de fizicienii moderni!

Câteva cuvinte despre fugă, ca gen muzical.

Este o compozitie extrem de riguroasă, folosind două până la cinci sau chiar şase voci independente (fiecare cântă altceva), totul gravitând în jurul unei idei principale, numită Temă. Scrierea unei fugi este foarte dificilă, întrucât vocile implicate trebuie să aibă logica lor interioară (pe orizontală) şi, în acelasi timp, cântate impreună să dea un rezultat perfect coerent (pe verticală). Este, simplificând enorm, arta de a crea două până la şase melodii "frumoase", care să poată fi executate simultan, creând astfel un discurs muzical supus legilor sintactice şi estetice generale, fiind în acelaşi timp un generator de emoţii şi impresii cât mai profunde.

Bach a dus la perfectiune acest gen şi, în general, se poate spune că dupa el, cu greu mai poate fi creat ceva în acest domeniu.

în 1720, Maria Barbara Bach moare pe neaşteptate. La un an şi jumătate dupa acest tragic eveniment, Johann se recăsătoreşte cu Anna Magdalena Wilken, fiica unui trompetist.

în afara funestei întâmplări pomenite mai sus, perioada de la Kőthen pare să fi fost cea mai fericită din viaţa muzicianului. Se înţelegea de minune cu Prinţul, o personalitate muzicală, şi îşi făcea planuri de a se stabili definitiv aici. Dar… Prinţul se căsători şi condiţiile începură să se deterioreze. Noua Prinţesă - pe care Bach o descrie ca o "amusa", adică contrariul unei unei muze - solicita atenţia Prinţului în fiecare minut, astfel încţt compozitorul se simţi în scurtă vreme neglijat. în acelaşi timp începuse să se gândească serios la educaţia fiilor săi, astfel că atunci când postul de cantor la catedrala "Sf. Thomas" din Lepizig deveni vacant, făcu imediat cerere de angajare. Postul fusese oferit lui Telemann (unul dintre cei mai importanti compozitori germani ai vremii, aflat şi astăzi în galeria marilor muzicieni ai Barocului) care îl refuză, apoi altui compozitor proeminent, Christoph Graupner, care, la rândul său, ezita să-l accepte imediat. Aflând aceasta, Bach se prezintă pentru o testare de probă şi, când Graupner refuză postul definitiv, Johann Sebastian ceru permisiunea de a părăsi Kőthen-ul, deşi Prinţesa murise între timp. Prinţul îşi dădu acordul şi, mai mult decât atât, îl numi pe Bach director muzical onorific al oraşului Kőthen unde, atât el cât şi soţia sa vor lucra periodic până la moartea Prinţului survenită în 1728.

Leipzig
Mutarea în importantul centru cultural al Germaniei survine, deci, în 1723 şi, din acest an până la sfirşitul zilelor, numele compozitorului va fi legat de oraşul Leipzig. Ca director pentru muzica religioasă, Bach trebuia să faca rost de instrumentişti şi cântăreţi pentru patru biserici, dar situaţia acestora nu era prea strălucită. Corurile abia se ţineau pe picioare, iar instrumentiştii erau delăsători. Cu toate acestea, Bach reuşeşte să revigoreze viaţa muzicală. în 1724 vede lumina zilei primul dintre marile sale oratorii: Johannes Passion (Patimile dupa Ioan) care este şi interpretat în premieră. Numai în acest an, Bach conduce 62 de cantata, dintre care 39 erau lucrări nou create.

în cursul primilor doi-trei ani la Leipzig, Bach compune un numar imens de cantate, câteodată cu o viteză de una pe săptămână. Această viteză fenomenală este unul dintre misterele ce încă se aşteaptă a fi dezlegate de către specialişti, căci, în ameţitorul iureş creator, compozitorul nu se mulţumeşte să creeze lucrări convenţionale, ci inovează în permanenţă! Se nasc, astfel, două întrebări legitime: cum a fost posibil - fizic - să scrie atâta? Omul ăsta mai dormea sau mânca, oare? Şi - a doua - în ce chip misterios lucra mintea muzicianului, o minte care mai avea timp să şi inventeze structuri ori forme noi, în ciuda vitezei nebune cu care lucra? Desigur, Bach folosea, ca toti ceilalti compozitori, anumite sabloane sau modele fixe: un motiv ascendent pentru a sugera o întrebare sau înălţarea, un motiv descendent pentru a sugera depresia etc. Dar ele sunt înglobate într-un travaliu de o măiestrie inegalabilă, un travaliu care face aceste stereotipuri sî dispară într-un tot unitar, de o covârşitoare complexitate şi noutate. Sigur, însuşi marele muzician afirmase: "A trebuit să muncesc din greu; oricine va munci ca mine, va ajunge la fel de departe" , sugerând astfel că în "meşteşugul" muzicii totul se poate învăţa şi dând glas proverbialei sale modestii ("Am fost un umil servitor al Domnului. Doar atit.") Totuşi, faptul că nici un alt compozitor al epocii (sau chiar după el) nu s-a apropiat măcar de incredibila complexitate a muzicii sale, poate fi un indiciu clar că muzica lui Johann Sebastian a fost generată de geniu, nu de "meşteşug". [pagebreak]
Talentul…Geniul… Componente inefabile ale personalităţii umane, un amestec de imaginaţie, profil psihic, putere de pătrundere, îndemânare şi experienţă. Ele reprezintă un infim procent care poate face dintr-un om obişnuit, un artist, un infim procent, necuantificabil, fără de care nu se poate face Artă şi care nu poate fi predat sau învăţat.

Talentul (geniul) rămâne imponderabila frontieră dintre meşteşug şi Artă.

în primii trei ani la Leipzig, Bach scrie, deci, o cantitate impresionantă de cantate, urmărind printre altele, să-şi suplimenteze producţia muzicală necesară serviciilor duminicale regulate. După aceşti trei ani, cantitatea de muzică scrisă depăşea cu mult nevoile cotidiene, astfel încât compozitorul se putea lăsa în voia altor proiecte. Sunt anii în care apar încă două capodopere: oratoriul Matthäus Passion (Patimile dupa Matei) în 1729 şi Oratoriul de Craciun în 1734.

în afara responsabilităţilor sale de director al muzicii bisericesti, Bach avea şi alte îndatoriri (ne-muzicale) în calitatea sa de cantor al şcolii de la catedrala Sf. Thomas. Compozitorul ura din toata inima aceste obligaţii "civile" şi nu scăpa nici un prilej de a absenta nemotivat: cânta la orgă prin alte părţi, examina orgi în reparaţie sau, pur si simplu, îşi ducea unul din fii (Friedmann) la opera din Dresda, să asculte "melodiile acelea drăguţe", cum le numea el. în plus, îndeplinea şi alte funcţii onorifice la Curte, la care nu vroia să renunţe în ruptul capului. Desigur, activităţile acestea suplimentare îi erau necesare în primul rând pentru a-şi rotunji venitul, dar fără îndoială că serviciul său regulat avea de suferit, ceea ce nu a întârziat să atragă nemulţumirea patronilor săi. Fricţiunile, din ce în ce mai frecvente, au fost alimentate şi de faptul că Bach era nemulţumit de salariul său (în 1730 se plânsese că sunt prea puţine înmormântări!!), iar pe de alta parte, de faptul că şefii săi îl priveau cu o oarecare condescendenţă, amintindu-i mereu că el fusese doar a treia lor soluţie la ocuparea postului (Telemann îl refuzase, iar Graupner se retrăsese). Mai mult, autorităţile hotărâseră (peste capul lui Johann) să admită în şcoală băieţi care nu ştiau muzică, făcând aproape imposibilă dorinţa muzicianului de a furniza bisericilor cântăreţi competenţi. Nici fondurile pentru o orchestră cât de cât civilizată nu erau prea mari. Totuşi, un scandal de proporţii a fost evitat pentru un timp, datorită tactului rectorului Gesner (un infocat admirator) care, însă, a părăsit postul în 1734. Succesorul acestuia, un anume Ernesti, era un tinerel cu vederi educaţionale "moderne", în care muzica ocupa un loc de anexă la celelalte ştiinţe umaniste, "o pierdere de vreme". Lucrurile au izbucnit într-un scandal public atunci când lui Bach i-a fost refuzat dreptul de a numi şefi de catedră. Din fericire, în acelaşi an, muzicianul devenise compozitorul Curţii Printului Elector al Saxoniei, astfel că, folosindu-şi noile relaţii sus-puse de la Curte, reuşeşte să deschidă o anchetă oficială, care se va sfârşi în 1738 cu un nou contract, având termenii complet modificaţi în favoarea sa. Nu se cunosc cu exactitate noile prevederi contractuale, dar după 1738 Bach a făcut tot ceea ce a poftit, fără a mai da socoteală nimănui.

în această perioadă, marele creator compune din nou o cantitate uriaşă de lucrări, printre care volumul al doilea al Clavecinului bine temperat (alt ciclu de 48 de preludii şi fugi), Concertele pentru pian, Concertele pentru vioară, Suitele pentru orchestră, precum şi primele părţi a ceea ce va fi încununarea creaţiei sale vocal-simfonice: Messa în Si minor (Mass in B minor). Concertele pentru clavecin (adaptate mai tirziu pentru noua invenţie: pianul) sunt primele de acest gen din Istoria Muzicii, şi ni-l arată pe Bach nu numai ca un genial creator de sinteze, dar şi ca un inovator de forţă.

în ultimii 10 ani de viaţă, activitatea compozitorului este marcată de o orbire progresivă, agravată şi de două intervenţii chirurgicale eşuate, executate de acelaşi doctor incompetent (John Taylor) ce va reuşi cu succes să-l orbească pe alt mare contemporan al sau: Georg Friederich Handel. în 1747, aproape orb, reuşeşte să termine Ofranda muzicală, ultima sa creaţie completă, şi devine membrul Societăţii Ştiinţelor Muzicale.

Despre boala ce avea să-i fie fatală nu se ştiu prea multe, decât că a durat câteva luni şi l-a împiedicat să termine monumentala sa lucrare, Arta Fugii (Die Kunst der Fuge). Această compoziţie este o colecţie de fugi scrise în toate variantele şi permutările imaginabile. Este, de asemena , un adevărat testament, căci ultimele pagini conţin semnătura muzicală a lui BACH (B=si bemol, A=la, C=do, H=si natural). Ultima sa creaţie este de asemenea şi un exemplu strălucit de "muzică pură" (sau absolută), căci compozitorul nu dă nici o indicaţie de tempo, nuanţe sau instrumentaţie, lăsându-le la latitudinea interpretului. Bach anticipa, astfel, conceptul de "muzică aleatorie" apărut pe la mijlocul secolului 20. Piesa este cântată şi astăzi în extrem de multe variante (grupări) instrumentale, de la corzi până la grupuri de instrumente exotice. La fiecare interpretare publica, Arta Fugii stârneşte emoţii profunde, întrucât ea se termină abrupt, în locul în care condeiul creatorului său a alunecat definitiv spre Eternitate.

în iulie 1750, Johann Sebastian Bach se stinge din viaţă la Leipzig. Patronii săi, uşuraţi, se grăbesc să numească un succesor cât mai mediocru, căci "şcoala nu are nevoie de un director muzical, ci de un cantor, deşi acesta trebuie să aibă ceva cunoştinţe muzicale." Din motive necunoscute, Bach nu a lăsat nici un testament. Ana Magdalena Bach este lăsată într-o sărăcie lucie, iar fiii săi vitregi nu fac nimic să o ajute. Cauza acestei îndolente este de asemenea necunoscută. Ceilalţi copii erau prea mici pentru a contribui în vreun fel la bunăstatrea familiei, iar biata femeie va muri în 1760 şi va fi înmormântată în cimitirul săracilor.

în ciuda acestor amănunte triste, Bach pare să fi fost un bun soţ şi părinte. Din cele două căsătorii au rezultat 20 de copii (!), din care doar 10 au supravieţuit. Patru dintre aceştia au ajuns compozitori remarcabili: Johann Christian (supranumit şi "Bach -ul englez"), Wilhelm Friedman, Carl Philip Emanuel şi Johann Christoph Bach. Din informaţiile strânse de-a lungul vremii, o anumită zgârcenie şi ponoseală par a marca viaţa marelui compozitor, dar acestea sunt lucruri de înteles, când ai o asemena familie. Trăind într-o vreme în care muzica începea să fie considerată o preocupare nedemnă de un gentleman, bătrânul Bach a trebuit să-şi apere drepturile cu dârzenie, iar când o facea, se dovedea de o încăpăţânare feroce. Nici un stăpân înţelegător, însă, nu a avut a se plânge de el, iar relaţiile sale cu confraţii competenţi erau definite de modestie şi prietenie. A fost de asemenea un profesor strălucit, căci părinţii se considerau fericiţi dacă copilul lor se număra printre elevii săi particulari. [pagebreak]
Pentru aproape 50 de ani, muzica lui Bach a fost uitată. Nu cu desăvârşire, totusi. Cercetări recente au scos la iveală faptul că Haydn, Mozart şi Beethoven cunoşteau în profunzime opera marelui lor înaintaş şi o studiau cu asiduitate. Totuşi, peste o jumătate de veac a trebuit să treacă până când creaţia lui Johann Sebastian a fost din nou prezentată publicului. Aceasta s-a întâmplat în 1829, când Felix Mendessohn Bartholdy dirijează în prima audiţie oratoriul Matthäus Passion (Patimile dupa Matei) cu un succes imens. în 1850 se începe publicarea sistematică şi integrală a lucrărilor lui Bach. Altă jumatate de secol avea să treacă până când aceasta întreprindere titanică să ia sfârşit. De atunci şi până astăzi, creaţia bachianp a fost din ce în ce mai prezentă în sălile de concert şi, în vremurile moderne, pe înregistrări. Corpul său a fost mutat între timp din colţul pierdut al curţii catedralei Sf. Thomas în interiorul lăcaşului. O uriaşă placă de marmură neagră, incrustată cu litere de aur, marcheaza locul, în chiar centrul impresionantului edificiu; un omagiu târziu adus de o omenire ingrată: poveste repetată la nesfârşit în Istoria Culturii…

Sfidând Timpul şi timpurile cu o aristocratică superbie, Muzica sa continuă sa răsune în toate sălile de concert ale lumii, în catedrale, în locuinţe, generând stări de beatitudine spirituală profundă. Pentru milioane de melomani din întreaga lume, dar şi pentru sute de specialişti care încă se străduie să-i descifreze tainele, Bach rămâne supremul compozitor, ultima treaptă între lumea fizică şi Divinitate. Richard Wagner, idolul scenei lirice romantice, spunea, cu adâncă emoţie: "Johann Sebastian Bach este cel mai uluitor miracol pe care Muzica l-a dăruit omenirii".

***

Bach nu a călătorit aproape de loc. întreaga sa viaţă s-a desfăşurat într-o arie de aproximativ 100 de kilometri pătraţi.

Mintea şi spiritul său, însă, au pătruns multe taine şi au parcurs cu certitudine drumul luminos către revelaţia divină. Unul dintre misterele asupra căruia specialiştii încă stau aplecaţi este simbolismul numeric ascuns în lucrările sale. Este adevărat, în epoca sa, jocul cu numere era la modă, dar Bach l-a ridicat la înălţimi ameţitoare.

Iată citeva exemple:

Nota bene: în alfabetul german al sec. 18, literele "I" şi "J" erau aceeaşi literă. Astfel că "J" era a noua literă din alfabet.
Iată semnătura lui Bach, pe care compozitorul a folosit-o criptic în multe lucrări:

B A C H J. S. B A C H
C R .E D O
2+1+3+8 =14
9+18+2+1+3+8 = 41
3+17+5+4+14 = 43

în Messa în Si minor putem observa nenumărate simboluri numerice:
• Primele două parti din secţiunea Credo încep cu aceeaşi frază: "Credo in unum Deum" (Cred într-unul Dumnezeu) Fiecare din aceste două părţi are 14 intrări ale temei principale (BACH), semnifâcind "Eu, Bach, cred".
• Şi secţiunea Crucifixus, descriind răstignirea, are 14 intrări ale temei principale. Astfel, Bach afirma cu tarie că Hristos a murit pentru el (BACH = 14).

Evident, compozitorul credea în Sfinta Treime, un singur Dumnezeu - trei elemente (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh).

Dumnezeu = Gott (3), Sfânta Treime (3). în sintaxa bachiană, frazele muzicale sunt repetate de trei ori atunci când textul se referă la Dumnezeu, Trinitate.

Astfel, Dumnezeu (Gott), Sf, Treime, de trei ori: 3 x 3 x 3 = 27 - numărul-simbol pentru Dumnezeu.

Bach, omul, împreuna cu Domnul, egal întreaga fiinţă, J.S. Bach

14+27=41

Messa în Si minor are 27 de părti. Ultima dintre acestea, nr. 27, Dona Nobis Pacem (Dă-ne nouă pace) are 27 de expuneri ale temei principale.

"Cred (credo) într-unul Dumnezeu, Sfânta Treime", este afirmaţia de credinţă a lui Bach. (4 x 3 = 129)

în Credo din Messa in Si minor, prima secţiune începe cu "Credo in unum Deum" şi are 45 de măsuri.
A doua secţiune ,"Patrem omnipotentem" , începe de asemenea cu cuvintele "Credo in unum Deum". Această secţiune are 84 de măsuri... (45 + 84 = 129)

Am ales la întâmplare aceste exemple, doar pentru a ilustra la ce complexitate incredibila a ajuns Bach cu muzica sa. Nu trebuie uitat însă că, mai presus de această simbolistică numerică, creaţia marelui compozitor este de o inegalabilă mareţie şi frumuseţe.

Desigur, sunt destui muzicologi care ridiculizează acest gen de simbolistică, si nu fără obiect: de multe ori s-a exagerat în gasirea cu orice preţ a unor semnificaţii ascunse. Rămâne, totuşi, un fapt dovedit că în epoca Barocului muzical enigmele, ghicitorile, şi mai ales jocul cu numere, era la modă. Mai mult, un portret al lui J.S.Bach, datând din 1747, îl înfăţişează pe acseta ţinînd în mână o foaie de muzică în care se pot desluşi limpede numerele 14 ( echivalentul numerologic al lui BACH), 41 ("J.S.BACH") şi 158 ("JOHANN SEBASTIAN BACH"). [pagebreak]
FIII LUI BACH
Asa cum am mai spus, patru dintre copii au ajuns muzicieni cunoscuţi, iar compoziţiile lor încă se cântă în toată lumea.

Wihlem Friedman (1710 - 1784), al doilea copil şi cel mai în vârstă fiu, a fost organist la Dresda, apoi la Halle. în urma unor conflicte, demisionează în 1764 şi nu mai reuşeşte să-şi găsasca de lucru. Considerat cel mai bun organist al timpului, încearcă să-şi facă o carieră de interpret itinerant, dar eşuează. A supravieţuit în Berlin datorita ajutorului financiar acordat de eleva sa, Sara Itzig Levi, fiica ministrului de finanţe al lui Frederic cel Mare, şi stră-mătuşa lui Felix Mendessohn-Bartholdy. Moare decrepit, în condiţii mizere.

Auditii esenţiale: sonatele pentru clavecin şi cele pentru pian

Carl Philipp Emanuel (1714 - 1788), al cincilea copil şi al treilea fiu, a avut cea mai stabilă carieră. A funcţionat o vreme la Curtea din Potsdam până când, în 1766 i-a urmat lui Telemann ca Musikdirector la Hamburg, unde a şi murit. Pianist virtuoz de succes, a avut parte de autorităţi mult mai înţelegatoare decât tatăl sau. Contribuţia sa la dezvoltarea formei de sonata este remarcabilă.

Audiţii esentiale: sonatele pentru clavecin, concertele şi simfoniile.

Johann Christoph (1732-1795), al şaisprezecelea copil şi al nouălea fiu, a fost responsabil cu muzica de cameră la Curtea contelui von Schaumburg-Lippe, unde a stat până la moarte.

Audiţii esenţiale: concertele pentru clavecin şi simfoniile

Johann Christian, (1735 - 1782), al optesprezecelea şi cel mai tânăr fiu (al unsprezecelea), a fost supranumit "Bach-ul englez". El a devenit destul de celebru în epoca. A plecat în Italia, târât de un "amor nebun" pentru o cântăreaţă italiancă, şi a trecut la catolicism. Noul… Giovanni Bach a devenit organistul Domului din Milano, post extrem de râvnit de toţi muzicienii. Cariera sa se va împlini în Anglia, însă, unde devine un compozitor de succes al scenei lirice londoneze. în 1764 îl întâlneşte pe Mozart, care vizita capitala engleză (avea 8 ani), şi va avea o influenţă directă şi de durată asupra tânărului geniu. în ciuda succeselor sale rapide, muzica lui va ieşi curând din modă, iar Johann Christian se va afunda în alccolism şi imense datorii. Moare la 46 de ani, înaintea fraţilor săi mai în vârstă, eveniment ce va trece neobservat la Londra. Din zilele sale de glorie ne-a rămas portretul său pictat de marele pictor Thomas Gainsborough in 1776.

Audiţii esenţiale: simfonii, concertele pentru pian.

Quote:

AUDITII ESENTIALE*
Oratorii:
• Matthäus Passion (Patimile după Matei/St.John Passion)
• Johannes Passion (Patimile după Ioan/St. John Passion)
• Oratoriul de Crăciun (Christmas Oratorio)
• Messa în si minor (Mass in B minor) BWV 232
Concertele brandemburgice (Brandenburg Concertos)
• BWV 1046-1051
• Toccata şi fuga în re minor pentru orgă (Toccata and Fugue in D minor for Organ) BWV 565
• "Jesu, Joy of Man's Desiring" (din Cantata BWV 147)
Suitele pentru orchestră (Suites for Orchestra)
• BWV 1066-1069, în special Suita a 3-a, care conţine faimoasa Arie pe coarda Sol (Air on G)
• Concertele pentru vioară (Concertos for Violin) BWV 1041, 1042
• Concertele pentru clavecin (Concertos for Harpsichord) (BWV 1052, 1056)
• Passacaglia şi fuga în do minor pentru orgă (Passacaglia and Fugue in C minor for Organ) BWV 582
• Concertul pentru două viori în re minor (Concerto in d for 2 Violins) BWV 1043
• Fantezia şi fuga în sol minor pentru orgă (Fantasia and Fugue in G minor for Organ) BWV 542
• Variaţiunile Goldberg (Goldberg Variations) BWV 988
• Concertul Italian pentru clavecin (Italian Concerto for Harpsichord) BWV 971
• Ofranda muzicală (Musical Offering) BWV 1079
• Muzică pentru orgă (Choral Preludes, Toccatas and Fugues)
• Sonatele şi partitele pentru vioară (Sonatas and Partitas for Violin) BWV 1001-1006
• Suitele pentru violoncel (Suites for Cello) BWV 1007-1012
• Suitele engleze şi franceze pentru clavecin (Suites for Harpsichord, English and French) BWV 806-817
• Clavecinul bine temperat (Well-Tempered Clavier) BWV 846-893
• Arta Fugii (Der Kunst der Fuge/Art of the Fugue) BWV 1080
• Cantate (Cantatas) BWV 4, 78, 82, 140, 202

* Ataşez - unde este cazul - şi traducerea engleză pentru cei interesaţi de a le cumpăra sau imprumuta de la bibliotecile publice.

CATALIN URSU
Copyright © Catalin Ursu, 2003