Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven

Ludwig van BeethovenLudwig van Beethoven ( 1770 -1827)

A scrie despre Beet

hoven într-un spaţiu limitat este o mare îndrăzneală. Nu numai pentru că textele referitoare la marele compozitor însumează, probabil, sute de mii de pagini, dar şi pentru că ne aflăm în faţa unei personalităţi uriaşe care a schimbat faţa Muzicii pentru totdeauna şi care a cutremurat din temelii edificiul sonor înălţat timp de veacuri, deschizând larg porţile Romantismului. Într-adevăr, întregul secol al nouăsprezecelea avea să stea sub semnul beethovenian, toţi marii muzicieni fiind intimdaţi, fascinaţi, urmăriţi, într-un cuvânt, obsedaţi de umbra aceluia ce a fost supranumit Titanul. E greu de spus dacă ne aflăm în faţa celui mai mare muzician care a trăit vreodată (Mozart şi Bach ne privesc şi ei de la înălţimi ameţitoare) dar, în orice caz, se poate afirma cu tărie că Beethoven reprezintă o piatră de hotar în Istoria Muzicii şi - indiscutabil - este unul dintre cei mai cântaţi compozitori din lume. Geniu universal, având rădăcinile în tradiţia Clasicismului lui Haydn şi Mozart, el a devenit puntea de legătură cu noul spirit al umanismului, vehement exprimat în operele lui Goethe şi Schiller şi, mai ales, cu spiritul Revoluţiei Franceze ce întrupa grija pentru libertatea şi demnitatea individului.

A fost un inovator al Formei muzicale şi - mai ales - un luptător cu propriu-i Destin marcat de lupta cu surzenia (tragedie demnă de marii autori ai Antichităţii: un geniu muzical surd!!!) şi cu propria-i supravieţuire, reuşind să devină primul compozitor care s-a întreţinut integral din vânzarea lucrărilor sale, primul muzician care a primit salariu pentru nimic altceva decât pentru a compune.

***

Ludwig van Beethoven a fost botezat la 17 decembrie 1770, în oraşul Bonn, loc în care se află şi casa memorială. Familia sa era de origine flamandă, de unde şi particula "van" care nu este nobiliară (a nu fi confundată cu germanul "von"), deşi Beethoven s-a străduit toată viaţa s-o poarte cu mândria unui mare nobil. Bunicul - primul din familie care s-a stabilit la Bonn - începuse prin a fi corist în corul Arhiepscopului-Elector de Koln, iar apoi avansase până la rangul de maestru de capelă (Kappellemeister). Fiul său, Johann (tatal lui Ludwig) a fost şi el cântăreţ în acelaşi cor. Deşi la început prosperă, odată cu moartea bătrânului şi prăbuşirea tatălui său în alcoolism, familia sărăceşte, situaţie ce va deveni permanentă, astfel că la vârsta de 11 ani micul Beethoven este nevoit să părăsească şcoala, iar la 18 ani devine singura sursă de venit a familiei.

Observând un oarecare talent pianistic la fiul său, Johann van Beethoven încercase să facă din el un copil-minune precum Mozart, dar fără succes. Ludwig nu a reuşit să atragă atenţia asupra sa decât târziu, în adolescenţă, şi doar pentru scurtă vreme.

Primul profesor al tânărului Beethoven a fost Christian Gottlob Neefe, un muzician relativ limitat, dar de o vastă cultură şi animat de idealuri înalte, compozitor şi scriitor în acelaşi timp. Sub îndrumarea lui Neefe, Ludwig avea să compună prima sa lucrare majoră: Variaţiuni pe un Marş de Dressler, publicată la Mannheim în 1783, la vârsta de 13 ani. În acelaşi an, Beethoven devine asistentul lui Neefe ca organist al Curţii. Patru ani mai târziu (1787) tânarul făcuse progrese atât de mari încât noul Arhiepiscop-elector a fost convins să-l trimită la Viena pentru a studia cu Mozart. Din păcate, vizita a fost extrem de scurtă - doar două luni - întrucât Beethoven este silit să se întoarcă acasă la vestea morţii mamei sale. În orice caz, Mozart a rămas foarte impresionat de puterea de improvizaţie a tânărului său elev şi a mărturisit unor prieteni că " numele acestui puştan va fi în curând cunoscut în toată lumea".

Beethoven îşi petrece următorii cinci ani la Bonn, unde reuşeşte să câştige admiraţia influentului conte Ferdinand von Waldstein, împătimit meloman, căruia, mai târziu, compozitorul avea să-i dedice una dintre cele mai cunoscute sonate ale sale. [pagebreak]

În 1790 Bonn-ul primeşte vizita lui Joseph Haydn. Veneratul muzician era în trecere către Londra, iar contele Waldstein şi anturajul său îi arată partiturile tânărului Ludwig, partituri ce fac o puternică impresie asupra marelui compozitor, astfel încât acesta se oferă să-l ia ca elev pe Beethoven la întoarcerea sa din capitala Angliei. Beethoven acceptă propunerea lui Haydn şi, în toamna lui 1792, în timp ce armatele Revoluţiei Franceze măturau proviciile de pe Rhin, părăseşte Bonn-ul pentru totdeauna. Din caietul de amintiri pe care l-a luat cu sine (expus la Beethoven-Haus în Bonn), unde se păstrează numele prietenilor şi admiratorilor săi, se detaşează un text al aceluiaşi conte Waldstein, text cu valoare profetică:

"Spiritul lui Mozart este în doliu şi plânge moartea iubitului său. În prezenţa lui Haydn el şi-a găsit liniştea dar nu are ocupaţie. Prin muncă asiduă vei primi spiritul lui Mozart din mâinile lui Haydn."

Aşadar, Beethoven părăsi Bonn-ul purtând cu sine o reputaţie considerabilă de pianist virtuoz şi de mare improvizator. Mozart fusese unul dintre cei mai buni improvizatori ai timpului său. Conform tuturor mărturiilor ajunse până la noi, Beethoven îl depăşise. Într-o epocă în care sensibilitatea şi sentimentul erau la mare preţ, el reuşea să impresioneze publicul până la lacrimi mai uşor ca oricine altcineva şi acesta a fost principalul motiv pentru care compozitorul a fost imediat adoptat de aristocraţia vieneză. Bineînţeles, drumul fusese netezit de neobositul conte Waldstein, care vorbea deja depre Beethoven ca despre un succesor al lui Mozart.

Viena sfârşitului de secol optesprezece era un oraş în care muzica devenise preocuparea favorită a aristocraţiei culte. Mulţi dintre aceştia cântau la diferite instrumente suficient de bine pentru a putea sta alături de profesionişti în orchestre sau formaţii de cameră. Poate că niciodată şi nicăieri în lume nu a existat un asemenea standard ridicat al muzicii de amatori ca în Viena lui Beethoven.

Marele Haydn îl luă, deci, sub oblăduirea sa pe talentatul muzician din Bonn. Relaţia dintre cei doi a decurs destul de bine dar, după un timp, se pare ca aceasta nu mai satisfăcea nevoile tânarului Ludwig, care avea de recuperat mari probleme tehnice în ceea ce priveşte compoziţia, astfel că se apucă să studieze în secret cu Albrechtsberger, un excelent contrapunctist, şi cu Antonio Salieri (Kappellemeister al Imperiului), compoziţia vocală.

În 1795 Beethoven apare pentru prima oară în public ca pianist, iar în următorii trei ani face turnee la Berlin şi Praga şi probabil că ar mai fi călătorit dacă situaţia politică din Europa ar fi permis acest lucru (epopeea napoleoneană era în plină desfăşurare).

La scurtă vreme după acest turneu (1800) compozitorul va realiza un concert public de mari proporţii în care interpretează unul dintre concertele sale pentru pian, Simfonia I-a şi lucrări de Haydn şi Mozart, concert care va contribui decisiv la răspândirea faimei sale în toată lumea. Acest eveniment încheie ceea ce în general se acceptă ca fiind prima perioadă din viaţa lui Beethoven. Prima sa Simfonie lărgise oarecum anvergura compoziţiilor sale, dar Ludwig rămâne încă un compozitor al pianului.

Schimbarea de direcţie avea să survină odată cu descoperirea că, încet dar inexorabil, surzenia se instala. Primele simptome apăruseră înainte de 1800, totuşi viaţa sa îşi continuase cursul neschimbat: cânta la pian "în duel" cu alţi pianişti, spre deliciul aristocraţiei, şi apărea în concerte publice împeună cu virtuozii ce vizitau Viena. Anul 1802 avea însă să-i confirme faptul că surzenia avansa şi avea să devină permanentă. Este momentul în care Beethoven aşterne pe hârtie faimoasa scrisoare către fraţii săi, în sătucul Heiligenstadt, scrisoare supranumită Testamentul de la Heiligenstadt. Acest document este una dintre puţinele mărturii despre sine scrise de mâna Titanului şi este citat până la saţietate în toate biografiile şi analizele beethoveniene. Cum tentaţia citării este mult prea mare şi ar văduvi cititorii de un element informativ esenţial, redau aici câteva fragmente.

Scrisoarea începe astfel: " O, voi, aceia care credeti sau spuneţi că sunt rău-voitor, încăpăţânat sau mizantrop, ce nedrepţi sunteţi cu mine! Voi nu cunoaşteţi cauza purtării mele. Încă din copilărie am fost atras către duioşie şi bunătate. Dar iată că de şase ani am devenit un caz fără speranţă, agravat de doctori ignoranţi, trădat în speranţa de a mă vindeca şi pus în situaţia de a face faţă unei maladii ce se dovedeşte a fi nemiloasă".[pagebreak]

A fost tentat să se sinucidă dar…" Numai Arta m-a susţinut; pentru că, ah, e de neconceput pentru mine să părăsesc lumea înainte de a-i dărui tot ceea ce mă simt chemat să dăruiesc…"

Şi încheie sumbru: " Aşa cum toamna frunzele se îngălbenesc şi părăsesc copacii, astfel s-a golit şi viaţa mea. Nimic din curajul ce m-a inspirat în fericitele zile de vară nu a mai rămas!"

Totuşi, puţin mai târziu, într-o altă scrisoare către bunul său prieten Franz Wegeler, scrie:"Voi lua soarta de gât…" Iar în altă parte:" Dacă aş putea să scap de boala mea aş îmbrăţişa întreaga lume". În anii ce vor urma se va ţine de ambele promisiuni, dând la iveală lucrări fascinante, în faţa cărora lumea îşi va coborî , copleşită, capetele.

Deşi surzenia se va instala definitiv abia în 1819, zilele sale ca pianist erau numărate. Auzul începuse să-i joace feste şi nu mai putea avea fineţea necesară producerii infinitezimalelor nuanţe proprii interpretării muzicale. Îşi concentră, deci, toate energiile către creaţie.

Majoritatea ideilor muzicale ce îi veneau în lungile sale plimbări pe lângă Viena erau notate cu grijă în caietele de schiţe care s-au păstrat şi care ne vorbesc astăzi despre felul de a compune a marelui om. Descoperi cu uimire că cel ce improviza în public cu o uşurinţă ieşită din comun, îşi concepea propriile compoziţii cu infinite precauţii şi cu opintiri aproape dureroase. Grija faţă de formă, faţă de expresie, faţă de cele mai mici detalii făcea ca Beethoven să scrie, să re-scrie, să arunce, să reia totul pentru a şlefui până la perfecţiune ideea, pentru a limpezi la maximum mesajul pe care el avea să-l transmită semenilor. Se poate vedea în aceste caiete cum o idee banală devine din ce în ce mai sofisticată, cum creşte, se re-naşte pe spirala complexităţii pentru a atinge în final adâncimi filozofice nemaiatinse de altcineva până atunci. Beethoven lucra la mai multe compoziţii în acelaşi timp şi câteodată făcea comentarii verbale pe care le adăuga printre portative. Curios cum acest obicei de a lucra concomitent la mai multe piese îl apropie de Napoleon Bonaparte, eroul său preferat până la încoronarea din 1805, când, dezamăgit şi furios (Eroul devenise Împărat!), Ludwig a smuls prima pagina a Simfoniei a 3-a "Bonaparte" şi i-a inlocuit titlul cu "Eroica".

Este momentul să ne aplecam puţin asupra personalităţii acestui mare muzician.

Beethoven era un auto-didact prin excelenţă, dar puterea sa excepţională de pătrundere, inteligenţa ieşită din comun şi - mai ales - profilul moral exemplar, i-au dat capacitatea de a fi unul dintre gânditorii importanţi ai epocii sale. Avea dispute aprinse cu Goethe, cu Schiller, cu alţi mari literaţi şi filozofi ai vremii, iar părerile sale erau luate în seamă cu un interes extraordinar. Un răzvrătit perpetuu, nemilos cu injustiţiile de toate felurile, idealist până la ultima consecinţă, etern îndragostit de un ideal feminin pe care nu l-a găsit niciodată, aceasta ar fi o palidă şi săracă descriere a personalităţii Titanului pentru care nu pot decât să-mi cer iertare în faţa Umbrei sale datorită grabei cu care am încercat să-l descriu.

Mai trebuie adăugat că Beethoven nu era deloc umil sau modest, dimpotrivă, era un personaj incomod deoarece, ferm convins că geniul pe care-l purta cu sine îl va face nemuritor, nutrea un dispreţ profund faţă de potentaţii vremii (deşi ei îi plăteau lucrările!) considerându-i deja uitaţi în Cartea Istoriei. În acelaşi timp, surzenia, din ce în ce mai avansată l-a făcut să devină cu timpul morocănos şi nesuferit. Interesant de menţionat ar fi şi faptul că înfăţişarea compozitorului se aseamănă izbitor cu cea a fostului său idol, Napoleon: scund, îndesat, cu mers hotărât şi apăsat.

Întorcându-ne la firul vieţii sale, Simfonia a 3-a "Eroica" (fosta "Bonaparte") este considerată de toţi specialiştii ca piatra de hotar atât în evoluţia compozitorului, cât şi în Istoria Muzicii. Ne aflăm în faţa unei simfonii de mari proporţii, folosind un aparat orchestral considerabil pentru acea vreme. Din punct de vedere expresiv este prima lucrare în care se manifestă cu claritate acel "Sturm und drang" ("furtuna şi tunet", expresie folosită pentru a descrie creaţia beethoveniană şi starea de spirit de la inceputul Romantismului) atât de caracteristic epocii.

După "Eroica" şi odată cu certitudinea surzeniei progresive, creaţia beethoveniană se desfăşoară în toată splendoarea pe care o cunoaştem astăzi. Rând pe rând ies la lumină capodoperele: 32 de sonate pentru pian, 14 cvartete de coarde, 5 concerte pentru pian şi orchestră, concertul pentru vioară şi orchestră, triplul concert pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră şi mai ales simfoniile. Nouă la număr, aceste lucrări au fascinat şi copleşit auditoriul de pretutindeni peste un secol şi jumătate.

Poate cea mai cunoscută dintre toate simfoniile, în mod cert cea mai cântată lucrare muzicală din lume, Simfonia a 5-a în do minor (supranumită"a Destinului", după o întâmplare din viaţa compozitorului, întâmplare ce s-a dovedit mai târziu a fi pură fantezie a "fanilor" săi) a fost compusă între anii 1804 -1808. Premiera acestei simfonii (împreună cu a 6-a) în 1808 se leagă de un scandal teribil provocat chiar de Beethoven în seara premierei. Scandalul se declanşase pe baza nemulţumirii din ce în ce mai profunde a compozitorului faţă de sumele cu care era plătit (destul de substanţiale, de altfel) şi de deteriorarea gravă a relaţiilor dintre acesta şi muzicienii vienezi care, în viziunea turbulentului autor, nu-i arătau respectul cuvenit. Surzenia progresivă şi natura sa irascibilă au contribuit fără doar şi poate la crearea acestei situaţii, în urma căreia Beethoven se hotărî să părăsească Viena. Ameninţarea cu plecarea a fost însă suficientă pentru a-i pune în mişcare pe bogaţii săi patroni, care îi oferiră 4000 de florini pe an (sumă considerabilă) doar în schimbul rămânerii sale în capitala Austriei şi a continuării activităţii sale componistice! Acest contract a rămas valabil pe toată durata vieţii sale, alungând pentru totdeauna spectrul sărăciei. Este amuzant de remarcat că, în pofida venitului său respectabil şi permanent, Beethoven lăsa impresia unei sărăcii lucii datorită stilului său de viaţă.[pagebreak]

Tot în primul deceniu al noului veac, Ludwig a fost preocupat oarecum de ideea unei căsătorii. Deşi nici un nume nu apare în corespondenţa sa, se pare că prima persoană vizată a fost contesa Giulietta Gucciardi, căreia i-a dedicat faimoasa Sonată a Lunii. Dar Giulietta s-a căsătorit cu un alt conte şi - mult mai târziu - Beethoven îşi va aminti de ea doar cu un uşor dispreţ. Mai clară apare propunerea de căsătorie făcută verişoarei Giuliettei, Josephine, al cărui soţ (un conte) murise de curând (1804). Propunerea a stat în picioare trei ani până când a fost anulată, pe de o parte din cauza nehotărârii compozitorului, iar pe de alta, din cauza presiunilor din ce în ce mai mari ale familiei Josephinei. O a treia tentativă pare să fi fost Theresa Malfatti, fiica unuia dintre doctorii săi , dar şi aceasta s-a soldat cu un eşec. Beethoven era sortit să rămână celibatar tot restul vieţii.

După moartea sa, într-un sertar încuiat a fost găsit un pacheţel cu trei scrisori destul de stranii. Acestea poartă data incompletă: ziua şi luna, dar fără an. Cea mai probabilă datare pare a fi 1810-1811. Scrisorile sunt adresate unei misterioase "Iubite Nemuritoare" şi conţin texte care merg de la pasaje poetice pasionate până la relatări banale despre starea sa de sănătate sau incomfort. Acestea din urmă dau un indiciu că scrisorile au fost scrise către o persoană reală şi nu către una imaginară. Identitatea acestei "Iubiri Nemuritoare" nu a fost niciodată descoperită, dar a oferit Hollywood-ului un pretext sufficient de interesant pentru a produce un film intitulat chiar "Immortal Beloved".

După anul 1809 apariţiile publice ale compozitorului devin din ce în ce mai rare. Cu toate acestea în 1812 îl va întâlni pe Wolfgang von Goethe la Tepliz. Întâlnirea, care promitea a fi un adevărat regal, s-a soldat aproape cu un fiasco. Beethoven avea o mare admiraţie pentru marele poet, admiraţie deloc reciprocă, din păcate (pentru Goethe compozitorul era doar "o vedetă"; îşi va schimba părerea mai târziu, când pe patul de moarte fiind, va dori să-i asculte muzica) astfel că după despărţire, cei doi au scris unul despre altul în termeni reci.

Beethoven:" Goethe e atât de preocupat şi pătruns de atmosfera de la Curte, încât uită destul de des că e poet."

Goethe: " Beethoven …. o personalitate de sălbatic care nu numai că - în mod fals - consideră Lumea a fi un loc detestabil, dar reuşeşte să o facă astfel pentru el şi pentru toţi cei din jurul său."

În 1819 surzenia se instalează definitiv. Este epoca celebrelor caiete de conversaţie care păstrează între coperţile lor dialogurile scrise dintre marele compozitor şi diverse persoane. Aceste adevărate jurnale sunt astăzi mărturii inestimabile ale stării sale de spirit şi felului său de a fi din ultima perioadă de viaţă. Caietele erau folosite astfel: interlocutorul punea întrebarea, iar Beethoven răspundea în scris, câteodată mai detaliat, altădată extrem de concis şi - de cele mai multe ori - ursuz sau iritat.

Înconjurat de tăcerea absolută, compozitorul deveni din ce în ce mai retras, iar cantitatea compoziţiilor sale scăzu considerabil. Calitatea acestora crescu însă exponenţial. "Anii liniştii profunde" sunt anii celor mai tulburătoare capodopere beethoveniene, lucrări de o densitate muzicală şi filozofică fără egal. Desigur, cea mai cunoscută compoziţie a acestei periode este monumentala Simfonie a 9-a (peste 60 de minute!) şi Oda Bucuriei din finalul sau apoteotic. Dar mai sunt şi altele, multe: ultimele cvartete de coarde, ultimele sonate pentru pian, Missa Solemnis, acest adevărat recviem beethovenian…..

Simfonia a 9-a a avut o perioadă de gestaţie îndelungată, primele schiţe datând dinainte de 1810. Avea să fie finalizată în 1824 când, la premiera vieneză, Beethoven (complet surd) reuşeşte să dirijeze concertul (!!), iar succesul este delirant, lumea aplaudând în picioare, peste o jumatate de oră, într-o atmosferă incendiară. Compozitorul nu şi-a dat seama de apaluze decât în momentul în care un instrumentist din orchestră i-a facut semn să se întoarcă cu faţa la sală. Şi atunci Titanul văzu ceea ce nu putea auzi: feţe transfigurate, mâini zbătându-se până la sânge, guri deschise în strigăte de triumf şi adoraţie. Victoria sa era completă. Se ţinuse de cuvânt: luase Soarta de gât, îmbratişase cu muzica sa întreaga Lume, iar acum Lumea întreagă îl îmbraţişa pe el întru Eternitate.

În această ultimă perioadă, Beethoven suferă pierderea unuia dintre fraţii săi, care lasă în urmă un fiu. După o luptă acerbă prin tribunale şi uzând de toate relaţiile pe care le avea, Beethoven reuşeşte să obţină întreaga custodie pentru Karl, nepotul său, afirmând că mama copilului n-ar fi capabilă să aibă grijă de el cum trebuie. Relaţia cu Karl ne dezvăluie un Beethoven care adoră copiii, drept pentru care - în felul său absolutist - îl zăpăceşte pe bietul băiat cu grija sa exagerată. Certurile dintre cei doi se ţin lanţ şi culminează cu o tentativă de sinucidere a tânărului în 1826. Convins de prieteni, Beethoven îl "eliberează" pe Karl de sub tutela sa şi îl lasă să urmeze o carieră militară.

Aceste tragice evenimente îi şubrezesc sănătatea şi în toamna lui 1826, Beethoven contactează o pneumonie de care nu se va mai vindeca niciodată complet. Iarna lui 1826 -1827 nu aduce nici o îmbunătăţire, dimpotrivă, starea de slăbiciune se accentuează, agravată şi de o ciroză care îl măcina deja de mult. La 26 martie 1827, Ludwig van Beethoven se stinge din viaţă în capitala Austriei, înconjurat de admiraţia generală a unui public fidel care - prin reprezentanţii săi cei mai înstăriţi - a organizat o ceremonie funebră copleşitoare.[pagebreak]

Toată Viena a ieşit să-l conducă pe ultimul drum (cifrele variază între 20.000 şi 100.000 de oameni); sicriul a fost purtat, printre alţii, de marele pianist Hummel, iar printre purtătorii de steag s-a numărat şi tânărul Franz Schubert, cel care mărturisise că singura sa dorinţă este ca atunci când îi va veni vremea, să fie înmormântat lângă marele său Idol.

N-avea de unde să ştie că vrerea avea să-i fie îndeplinită curând, peste un an, când Schubert, primul compozitor Romantic, se stingea din viaţă fulgerător, la nici 32 de ani.


 

AUDIŢII ESENŢIALE*

• Simfoniile: Nr. 3 ("Eroica"), 5, 6, 7, 9
• Concertele pentru pian: 3, 4, 5 ("Imperialul"/ Emperor)
• Concertul pentru vioară şi orchestră
• Uverturi: Leonora/Leonore, Coriolan, Egmont
• Sonatele pentru pian, mai ales: 8 ("Patetica"/Pathetique), 14("Sonata lunii"/ Moonlight Sonata), 21("Waldstein"), 23("Appassionata"), 29 ("Hammerklavier"), 31, 32
• Sonatele pentru vioară şi pian Nr 5 si 9
• Trio pentru pian şi corzi Nr 7 ("Arhiducele"/Archiduke)
• Missa Solemnis Op. 123

* Ataşez - unde este cazul - şi traducerea engleză pentru cei interesaţi de a le cumpăra sau imprumuta de la bibliotecile publice.

Cătălin Ursu