Serghei Prokofiev

Serghei Prokofiev

Serghei Prokofiev
(1891 - 1953)

în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, creaţia muzicală rusă avea să izbucnească cu strălucire dupa secole de tăcere. Strâns legată de curentul romantic şi de apariţia Şcolilor Naţionale care clamau afirmarea identităţii de neam şi ţară, fenomenul muzical rus şi, mai târziu, sovietic, va lăsa urme adânci până târziu, în secolul al douăzecilea. Totul a pornit de la crearea "Grupului celor cinci": Balakirev, Borodin, Mussorsgki, Rimski-Korsakov şi Cui. Apoi, apariţia meteorică a lui Piotr Ilici Ceaikovski avea să dea noi aripi muzicii ruse şi un nou şir de eminenţi muzicieni va lumina cerul sonor al secoului douăzeci: Rahmaninov, Stravinski, Prokofiev şi Şostakovici.

între aceştia, Serghei Prokofiev ocupă un loc aparte, întrucât a fost singurul care a ales calea întoarcerii acasă - în URSS - după începutul unei cariere deloc neglijabile în Occident. Colegii săi mai vîrstnici, Rahmaninov şi Stravinski, au ales calea exilului permanent. Cât despre mai tânărul geniu Şostakovici - considerat de mulţi specialişti ultimul "Mare" în Istoria Muzicii - el nu a părăsit niciodată (şi nici nu a plănuit) Maica Rusie, deşi era prăbuşită sub una dintre cele mai crunte dictaturi din istorie.

Muzician controversat la început în propia-i ţară, declarat apoi unul dintre cei mai mari compozitori în viaţă, Prokofiev este astăzi privit drept un "clasic". Manuscrisele sale, corespondenţa şi alte materiale biografice sunt considerate patrimoniu cultural şi conservate în Arhivele Nationale şi în Muzeul Central al Muzicii din Moscova.

Serghei Sergheevici Prokofiev s-a născut într-o zi de miercuri, 23 aprilie 1891 (11 aprilie pe stil vechi). Satul natal, Sontsovka, se află astăzi în Ucraina. Tatăl său era inginer agronom, iar mama - Maria Grigorievna - o femeie foarte educată, cu un talent muzical remarcabil şi o tehnică pianistică pe măsură. Influenţa ei se va dovedi hotărâtoare în dezvoltarea ulterioară a muzicianului.

După toate mărturiile, Serghei a avut o copilărie fericită, ba chiar idilică, fiind răsfăţat şi adorat de părinţii săi, cărora le muriseră înainte două fetiţe, imediat după naştere. Copilul a petrecut treisprezece ani într-un adevărat paradis: o casă imensă de fermieri înstăriţi, privit cu simpatie de toată lumea şi tratat ca şi când el ar fi fost stăpânul locului, deşi tatăl său era doar managerul proprietăţii. Cu toate că Sontsovka era departe de centrele culturale importante (Moscova şi St. Petersburg), băiatul nu a fost izolat de muzică. Să-i dăm cuvântul:

"Când mă culcam seara, niciodată nu aveam chef de somn. Stăteam întins în pat cu ochii deschişi şi ascultam sunetele îndepărtate ale unei sonate beethoveniene ce ajungeau la mine de la câteva încăperi distanţă.

Mamei îi plăceau sonatele din volumul I. Apoi veneau mazurcile, preludiile şi valsurile lui Chopin, iar câteodată Liszt. Compozitorii ruşi preferaţi de mama erau Ceaikovski şi Rubinstein. Anton Rubinstein era la apogeul faimei sale şi mama il considera un fenomen mai mare chiar decât Ceaikovski. Un portret al său atirna deasupra pianului." (S. Prokofiev: "Memorii)"

Seminţele necesare geniului său muzical fusesera semănate. Pianul va rămâne în centrul sufletului său pentru toată viaţa.

Serghei a fost un copil precoce, deşi nu de calibrul lui Mozart. Mama sa l-a aşezat la pian mai mult în joacă, dar la vârsta de cinci ani copilul scrie prima sa compoziţie. începuturile poartă amprenta unei serioase cunoaşteri a principalelor forme muzicale şi ne dezvăluie inovaţii ritmice şi armonice remarcabile. Lecţiile serioase de pian au început când băiatul împlinise şapte ani, până atunci mama sa mulţumindu-se doar să îi încurajeze preocupările în acest sens, dar lăsându-l să descopere muzica de unul singur. De fapt, părinţii săi şi-au concentrat la început educaţia pe subiecte ne-muzicale: matematica şi ştiinţele exacte. Tot în jurul vârstei de şapte ani, Prokofiev a învăţat singur să joace şah şi acest joc va rămâne o pasiune pentru tot restul vieţii.

în 1900, Serghei face prima sa vizită la Moscova însoţit de mama sa. Aici asistă la două spectacole de operă care au un efect profund asupră-i: Faust de Gounod şi Cneazul Igor de Borodin. înfierbântat, la întoarcere se apucă să scrie el însuşi o operă la care concepe şi libretul. Gigantul (acesta era titlul) a văzut "luminile rampei" în casa natală, interpreţi fiind membrii familiei. Acest eveniment a convins-o pe mamă de talentul ieşit din comun al copilului, astfel încât ia hotărârea de a-i oferi o educaţie muzicală pe măsură. în urma unor audiţii la Conservatorul din Moscova , unul din profesori (Glier) acceptă să vină vara la Sontskova şi să-i dea lecţii, astfel că la doisprezece ani Seghei avea deja "la dosar" o altă operă, o simfonie şi aproximativ 70 de piese pentru pian. Cu acest portofoliu senzaţional Prokofiev va fi admis la Conservatorul din St. Petersburg în primăvara anului 1904, cel mai tânăr student care călcase vreodată pragul venerabilei instituţii. Rimski-Korsakov, membru al comisiei de admitere, a exclamat: "în sfârşit, un student pe placul meu!"

Prokofiev va fi un student năbădăios şi foarte inventiv, spre disperarea profesorilor săi - mai degrabă conservatori - care îi pun imediat eticheta de "copil teribil". în acest timp, tânărul îşi dezvoltă o tehnică pianistică formidabilă şi se simte pe scenă ca la el acasă. Anul 1908 aduce cu sine primul concert public al adolescentului în cadrul "Serilor muzicii contemporane", manifestare peroidică la care participau muzicieni şi critici din toată Europa. Concertul tânărului pianist şi compozitor are un succes fenomenal, iar ecourile sale se răspândesc imediat pe tot continentul.[pagebreak]
La compoziţie, Serioja obţine doar note de trecere şi o absolvă în 1909 "gratulat" de toţi prfesorii cu observaţii critice. în ciuda acestora, este invitat să ia în continuare cursuri de pian şi dirijat, fapt ce confirma valoarea neobişnuită a talentului său. Deşi tendinţele lui creatoare erau privite cu neîncredere de dascalii săi, Prokofiev se încăpăţânează să compună şi, în 1912, are loc premiera Concertului nr. 1 pentru pian, o capodoperă a genului. Reacţia pozitivă a publicului a contracarat-o pe cea a presei, la fel de conservatoare ca şi corpul profesoral, care a fost destul de dură. Nu aşa de dură însă, cum avea să fie cea de la New York, şase ani mai târziu:

"…tot felul de disonanţe în orchestră, iar pianul scârţâia, mormăia, urla… De câteva ori am avut impresia că instrumentul se repezea să muşte mâinile care-l chinuiau. Din când în când, pianul şi orchestra sugerau nu doar prăbuşirea imperiilor, dar şi fragmentele surpării, care zburau în toate direcţiile. Acest tânăr înalt şi calm ar putea fi un Chopin cazac al viitoarei generaţii… Mâinile sale imense, ca cele ale unui primat, parcă ar smulge copaci şi ar ara pământul…" - The New York Times

Concertul nr 2 pentru pian a avut parte de o presă şi mai "amabilă", de data aceasta acasă:

"…o cacofonie de sunete care nu are nimic în comun cu muzica… Cadenţele sale sunt un haos născut parcă din aruncarea unui rezervor cu cerneală pe hârtie"

în pofida tuturor acestor "păreri', Prokofiev termină studiile la clasa de pian a Conservatorului din St. Petersburg cu lauri: Premiul Anton Rubinstein, cea mai înaltă distincţie acordată unui pianist. Şi o face prezentând în examenul final nimic altceva decit "infamul" Concert nr. 1, aducind astfel un dublu afront tuturor: prezentarea unei compoziţii personale într-un examen de pian (fapt considerat cel puţin "nelalocul lui") şi încă a uneia intens criticată de toţi muzicienii "serioşi" ai locului.

Primul război mondial începuse cu o invazie rusă în estul Prusiei, dar şi cu o altă invazie, tot rusă, în întreaga Europă muzicală. Co-naţionalul Stravinski făcuse deja furori cu baletele sale Pasărea de foc şi Petruşka, iar genialul impresar Serghei Diaghilev lansase la Paris Baletele ruse (1909) cu un succes uriaş. Prokofiev era nerăbdător să facă parte din strălucitoarea "troikă". în 1914 părăseşte Rusia şi se îndreaptă spre Vest, pentru a-şi face un nume. îl întâlneşte într-adevăr pe Diaghilev, care avea deja o foarte apropiată relaţie cu Stravinski, relaţie pe care Prokofiev o va invidia profund. Diaghilev va deveni totuşi cel mai important sfătuitor al său în următorii zece ani.

Anul 1917 îl va prinde pe Serioja acasă, iar prima revoluţie a anului îl va găsi urlând de bucurie pe străzile St. Petersburgului, re-numit Petrograd. Ţarul Nicolae al II-lea fusese detronat, iar Imperiul ţarist îşi dăduse obştescul sfârşit. Din păcate, guvernul provizoriu nu va rămâne mult timp la putere şi va fi măturat de Revoluţia Bolşevică din Octombrie. Petrogradul va deveni centrul provizoiu al puterii bolşevice şi primul oraş de pe mapamond în care marxism-leninismul va triumfa. Un nou stat, Uniunea Sovietică, apărea pe harta lumii.

în anul 1917 Prokofiev va petrece nouă luni blocat în Caucaz, ca membru al nou-înfiinţatului Consiliu al lucrătorilor din artă. Deşi departe de centrele culturale, această perioadă se va dovedi incredibil de fecundă. Văd lumina zilei două Sonate pentru pian (3 şi 4), Concertul nr. 1 pentru vioară, Simfonia Clasică (Nr 1), Concertul nr 3 pentru pian. Faptul este cu atât mai remarcabil cu cât Prokofiev era lipsit de instrumentul său vital, pianul.

în primăvara lui 1918, compozitorul revine la Petrograd pentru prima audiţie a Simfoniei Clasice. Contrar obiceiului, lucrarea a fost primită cu caldură atât de public, cât şi de noile autorităţi bolşevice, care deja deţineau frânele puterii în toate domeniile. Pentru a atrage artiştii şi oamenii de cultură de partea lor, proaspeţii stăpâni îi incluseseră într-o nouă clasă privilegiată, aflată în formare. Cu toate acestea, libertatea de expresie se îngusta, drept pentru care mulţi artişti şi muzicieni ce făcuseră parte din anturajul "albilor" înainte de Revoluţie, începură să părăsească ţara. Prokofiev, care nu era chiar aşa ostil ideilor bolşevice (să nu uităm că anii copilăriei petrecute la ţară îl făcuseră martor la greutăţile inimaginabile prin care trecea "mujicul" rus) a optat pentru o poziţie ambiguă: relaţii bune cu "roşii", sperând ca în schimb să obţină o "independenţă" muzicală. Hotărârea de a părăsi URSS-ul a fost mai degrabă alimentată de raţiuni economice: urmările Războiului erau încă puternic prezente, un nou război civil se contura, foametea bătea la uşă. Acestea nu erau vremuri pentru un tânăr compozitor dornic de afirmare. Occidentul părea mai promiţător. în mai 1918, Prokofiev ia calea străinătăţii, urmând un traseu neobişnuit. întrucât drumul către Vest era blocat din cauza evenimentelor, muzicianul se îndreaptă către Est, spre Vladivostok, marele port al Pacificului. După o scurtă escală în Japonia, unde este rugat să dea câteva recitaluri la Tokyo şi Yokohama, se îmbarcă pentru Statele Unite, cu o scurtă escală în Hawaii. în august 1918 ajunge la San Francisco, complet ruinat. Cu chiu cu vai împrumută 300 de dolari, cu care ajunge la New York în septembrie. Aici reuşeşte să dea recitaluri şi concerte care, ca de obicei, nasc reacţii contradictorii: publicul este entuziasmat, dar criticii se dezlănţuie cu virulenţă. La originea acestei atitudini stătea proverbiala atitudine ultra-conservatoare a presei americane, care respingea a piori orice noutate. Ostilitatea era alimentată şi de faptul că Prokofiev apărea ca un produs al noului stat bolşevic, pe toate afişele şi anunţurile sintagma "pianistul bolşevic" lăfăindu-se răutăcios. Producătorii însă deveniră interesaţi şi îl invitară să facă primele înregistrări audio, pe cilindri. Cu toate acestea, articolele proaste şi obtuzitatea muzicienilor americani îşi făcură efectul: America îi deveni nesuferită lui Serghei:

"Câteodată, în timpul hoinărelilor mele prin Central Park, priveam zgârie-norii ce-l încadrau şi mă gândeam cu o furie rece la toate orchestrele minunate ale Americii care nu ştiau nimic despre muzica mea; mă gândeam la criticii care nu făceau altceva decât să înşire mereu platitudini imbecile de genul: " Beethoven este un mare compozitor" şi care lătrau violent la orice noutate; mă gândeam la impresarii care organizau turnee nesfârşite cu un singur program, ce se repeta exasperant de câte cincizeci-şaizeci de ori. Venisem aici prea devreme: copilul nu era destul de matur pentru a înţelege muzica nouă." (S. Prokofiev - Memorii)

înainte de a părăsi America, a avut totuşi şi câteva succese: la Chicago, primul său Concert pentru pian a fost primit cu ovaţii, iar opera din oraş i-a propus o colaborare. Pentru aceasta, Prokofiev va scrie opera Dragostea celor trei portocale. Tot acum o cunoaşte pe viitoarea lui soţie, soprana spaniolă Lina Llubera (numele ei adevărat era Carolina Codina), care îi va dărui doi fii. Cu toate acestea, după un atac de difterie şi scarlatină, sub atacurile nemiloase şi susţinute ale presei, sărac şi fără nici o perspectivă, Prokfiev părăseşte America în primăvara anului 1920, cu privirea îndreptată către Paris. E totuşi o ironie că muzicianul s-a despărţit de Lumea Noua în termeni atât de proşti, întrucât premiera din decembrie a operei sale, la Chicago, a fost un succes imediat. Un succes aşa de mare încât lucrarea a fost imediat preluată de toate teatrele lirice din întreaga Europă, inclusiv din URSS.[pagebreak]
La Paris, Prokofiev reia legăturile cu Diaghilev şi începe o strânsă colaborare cu marele dirijor Serge Koussevitzky, iar în vara lui 1923 se căsătoreşte cu Lina Llubera. în acelaşi timp îşi dedică din ce în ce mai mult timp îngrijirii mamei sale, care îşi pierduse complet vederea. Prins în iţele complicate ale "desţelenirii" drumului său artistic în Europa, ocupat până peste cap cu noua căsnicie şi cu asistenţa de care mama sa avea nevoie, muzicianul refuză o invitaţie oficială de a concerta la Leningrad. Prietenii săi de acasă, cu care rămăsese în contact, îl implorau să se întoarcă, scriindu-i că muzica sa este cântată cu succes în sălile de concert sovietice. Activitatea familiei Prokofiev, însă, devenise frenetică: în 1925 Lina face un turneu în SUA, cu Serge Koussewitzky şi Boston Symphony. La întoarcerea în Europa, continuă turneul în Italia, în timpul căruia Prokofiev termină baletul Le pas d'acier (Pasul de oţel) care va avea premiera în anul următor (1927). Succesul baletului este extraordinar atât la Paris cât şi la Londra, el încoronând ascensiunea muzicianului alimentată de prietenia sa cu Diaghilev şi Koussewitzky. încă din 1921, cei doi mari artişti îl impuseseră pe Prokofiev ca unul dintre cei mai străluciţi inovatori ai generaţiei sale, primul montându-i baletul Bufonul, iar celălat dirijindu-i Suita scitică.

Deşi faima sa creştea mereu în Europa, Prokofiev tânjea după pământul natal şi, spre sfârşitul lui 1926, începu negocieri cu autorităţile sovietice pentru un turneu "acasă". Revenirea muzicianului în ţară - chiar provizorie - era o dilemă serioasă pentru sovietici. Pe de o parte, Serghei era liderul de necontestat al "noului val" rus şi ar fi putut da legitimitate tânărului stat, cel puţin din punct de vedere cultural. Pe de altă parte, modernismul compozitorului era în contradicţie cu "realismul proletar" şi o reîntoarcere intens mediatizată ar fi putut crea mişcări sociale necontrolate. Mai mult decât atât, conducerea sovietică încă se străduia să explice plecarea definitivă a lui Stravinski şi să acopere jurământul lui public de a nu mai reveni niciodată, iar asemănarea stilistică dintre cei doi muzicieni punea capac ingrijorărilor oficiale. Propaganda pozitivă ce ar fi putut fi scoasă din reîntoarcerea oficială a lui Prokofiev a prevalat însă şi - în ciuda "riscului" - sovieticii i-au aprobat turneul.

în ianuarie 1927 Prokofiev calcă din nou pe pamântul Maicii Rusii. A urmat un turneu de două luni şi jumătate. Peste tot era primit cu urale, iar sălile de concert erau arhipline. Sărbătorit ca un erou rus a cărui muzică revoluţionară cucerise Occidentul, cu cronici de presă exacerbate şi glorificatoare (Prokofiev apărea ca un fel de Messia al noii evoluţii muzicale mondiale, ceea ce, la acea dată nu era cazul) experienţa acestui turneu naşte în mintea compozitorului ideea unei reîntoarceri definitive ce ar fi îndepărtat umbra lui Stravinski odată pentru totdeauna. Compozitorul străbătu drumul înapoi, spre Paris, cu sămânţa acestei idei deja sădită în suflet.

în 1928 se naşte Oleg, al doilea fiu. Urmează ani deosebit de fructuoşi, mai ales un turneu American, extins în Cuba şi Canada. Turneul a avut un succes enorm, având drept urmare o comandă din partea Library of Congress.

Cu un an înainte (1929) Prokofiev mai făcuse un turneu în URSS, dar acesta a fost controversat, ceea ce l-a tulburat pe muzician. Contradicţiile dintre Est şi Vest începuseră să se acutizeze, odată cu accesul la putere al unui gruzin sălbatic, care-şi schimbase numele din Djugaşvili în Stalin. Lucrările lui Prokofiev fuseseră etichetate drept "burgheze", unii activişti mărunţi îndrăznind chiar să-l facă "duşmanul culturii sovietice". Mai mult, opera Bolshoi refuză să-i monteze "Le pas d'acier" în urma presiunilor exercitate de nou-înfiinţata Asociaţie a Muzicienilor Proletari (AMP).

în ciuda tuturor acestor neplăceri, Prokofiev revine cu un al treilea turneu în 1932, turneu mult mai liniştit, în special datorită desfiinţării imbecilei AMP. Ca şi în celelate două ocazii, publicul l-a primit cu adoraţie. Fusese recunoscut oficial drept unul dintre cei mai mari compozitori ruşi în viaţă. în URSS nu mai trebuia să facă faţă unui public năzuros şi snob, nici unei prese muzicale mereu ostile. Poate că cel mai important rol în întoarcerea sa definitivă l-a jucat faptul că Prokofiev rămăsese rus în adâncul sufletului. Cei mai buni prieteni ai săi erau ruşi şi-i era un dor nebun să se afle din nou între ai săi. Guvernul sovietic începuse deja o acţiune de "seducere": îi promisese un apartament imens în Moscova şi o maşină nouă, în condiţiile în care de obicei două-trei familii se înghesuiau într-un apartament minuscul. Dar să-i dăm cuvântul din nou:

Iată cum văd eu lucrurile: nu-mi pasă de politică…sânt în primul rând compozitor. Orice guvern care mă lasă să-mi scriu muzica în linişte, care îmi tipăreşte tot ce scriu înainte ca cerneala să se fi uscat pe hârtie şi care îmi cântă absolut tot ce compun este un guvern bun pentru mine. în Europa toţi trebuie să ne luptăm pentru a obţine cel mai mic concert, să ţopăim frumos în jurul dirijorilor şi al directorilor de teatre; în Rusia ei sunt aceia care vin la mine. Abia pot face faţă cererilor lor… (S. Prokofiev - Memorii)

întoarcerea definitivă a durat câţiva ani, 1933 - 1936, timp în care Prokofiev încă vedea Parisul drept casă a sa, dar călătorea frecvent la Moscova. în sfirsit, în 1936 familia se mută pentru totdeauna în URSS. Este perioada capodoperelor, piese intrate în repertoriul teatrelor de operă şi a marilor ansambluri simfonice. Apar, pe rând baletul "Romeo si Julieta" , suitele "Locotenentul Kije" şi "Nopti egiptene" . în ultimul său turneu în străinatate (1938) Prokofiev vizitează Hollywood-ul şi devine interesat în muzica de film. Vor urma extraordinare partituri muzicale între care la loc de frunte se află desigur muzica pentru filmul lui Serghei Eienstein "Aleksandr Nevsky", film ce descrie epopeea rusă în lupta contra Cavalerilor teutoni din sec al XIII-lea. Mai tirziu, compozitorul va reconverti muzica acestui film într-o cantată scenică (op 78) care este şi astăzi una dintre cele mai cântate lucrări vocal-simfonice din lume. Vor urma partituri pentru filmele "Lermontov" (1941), "Partizanii stepei" (1942), "Kotovsky" (1942) şi "Ivan cel Groaznic" (1942-1945), dar şi muzică de scenă pentru teatre: "Evgheni Oneghin" , "Hamlet" , "Boris Godunov". în acest gen, la rugămintea Teatrului Central pentru copii, Prokofiev creează o altă capodoperă: "Petrică şi lupul" . Lucrarea va fi compusă în… patru zile![pagebreak]
Desigur, continuă să compună muzică simfonică şi cea mai importantă realizare din această perioadă este fără îndoială opera bufă "Trădare la mânăstire" după piesa "Duenna" de Richard Brinsley Sheridan (sec 18).

Odată stabilit definitiv în URSS, Prokofiev nu a mai avut parte de un tratament preferenţial din partea autorităţilor. El a trebuit să urmeze linia ideologică impusă de concepţiile staliniste asupra artei, "realismul socialist":

Principala atenţie a compozitorului sovietic trebuie să fie îndreptată către prinicipiile triumfătoare şi progresiste ale realităţii, către tot ceea ce este eroic, luminos şi frumos. Acestea sunt caracteristicile lumii în care omul sovietic îşi desfăşoară activitatea şi ele trebuie întrupate în imagini muzicale pline de frumuseţe şi vigoare. Realismul socialist cere o luptă implacabilă împotriva direcţiillor moderniste caracteristice artei contemporane burgheze, decadente, împotriva servilismului şi supunerii în faţa culturii burgheze aşa-zis moderne.

Direcţiile dezvoltării noii arte sovietice (1932)

în lumina acestor "înţelepte directive", atât Prokofiev cât şi Şostakovici aveau să sufere dramatic din cauza "alunecării" lor frecvente în afara dogmei. Cu toate acestea, trebuie subliniat că muzicienii sovietici au suferit mult mai puţin în comparaţie cu scriitorii, pictorii şi arhitecţii.

Deşi a făcut eforturi de a urma cât de cât aiuritoarele indicaţii - care pentru noi, românii, trezesc ecouri triste şi sumbre - Prokofiev nu a scăpat braţului lung al cretinismului ideologic. în 1937 compune monumentala Cantată "A 20-a aniversare a Marii Revoluţii din Octombrie". Va fi respinsă ca fiind prea modernistă şi nu va fi interpretată niciodată în cursul vieţii compozitorului. Se va "răscumpăra" în 1939 cu o altă cantată, "Slavă lui Stalin". Urmează apoi o altă "greşeală": opera "Semyon Kotko" , despre un patriot ce luptă impotriva ocupaţiei germane a Ucrainei, imediat după Revoluţie. Desigur, germanii erau "the bad guys". Ghinion! în 1939 relaţiile dintre URSS şi Germania nazistă se îmbunătăţesc brusc (semnarea actului de ne-agresiune din 23 august 1939), astfel că opera devine "o lucrare ce subminează politica URSS şi a strălucitului gânditor şi om politic, tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin". Vsevolod Meyerhold, producătorul operei şi prietenul apropiat al compozitorului este arestat în timpul productiei şi executat la scurt timp după aceea. Opera a fost "scoasă" din repertoriul oficial şi a nu a fost "reabilitată politic" decât în 1970.

O nenorocire nu vine niciodată singură. Apropierea de Germania hitleristă a făcut ca relaţiile URSS cu SUA şi Europa Occidentală să se înrăutăţească mai mult, astfel că lui Prokofiev i s-a retras definitiv dreptul de a călători în străinătate. Teroarea începută în anii '30 prin celebrele procese politice înscenate de banda de criminali aflată la putere, continuă cu sălbăticie. Paranoia stalinistă decretase că "străinii" , non-ruşii , sunt suspecţi. Minorităţile naţionale din afara Rusiei sufereau deportări, foamete, execuţii sumare, iar uneori populaţii întregi erau strămutate în alte regiuni pentru a "corecta" compozitia etnică. Românii aveau să afle pe pielea lor infernul gulagului sovietic, puţin mai târziu.

Soţia lui Prokofiev era spaniolă, ne-rusoaică, "duşmanul poporului", deci. Soarta ei avea sa fie tragică. în 1941, invazia germană în URSS vine ca o lovitură de trăznet. într-o bizară stare de spirit, Stalin ordonă ca toti "liderii culturali" din Moscova să fie transportaţi în afara oraşului pentru a nu deveni ţintele spionajului german. Prokofiev se vede despărţit cu forţa de familie şi transportat în Caucaz, fapt care a contribuit - probabil - la primul atac de cord al compozitorului. Lina va rămâne să crească singură cei doi băieţi, în condiţii inimaginabile. Spre sfârşitul războiului va cădea bonavă de difterie, iar în 1947 - perioada cea mai negră a opresiunii staliniste - va fi divorţată forţat de soţul ei printr-un Decret care stipula că nici un cetăţean sovietic nu are voie să se căsătorească cu un cetăţean străin. în acest climat al ororii şi crimei, Lina a încercat să părăsească ţara împreună cu fiii ei. Se pare că Prokofiev ar fi încercat să o ajute, dar timid, căci riscul era enorm. în 1948 Prokofiev se recăsătoreşte cu poeta Mira Mendelssohn (probabil şi din raţiuni politice) pe care o cunoscuse în anii în care stătuse - forţat - departe de familie, în Caucaz. Nici două luni după aceea, Lina este acuzată de "spionaj" şi deportată într-un lagăr de muncă la Komi, în Siberia. Va sta acolo opt ani. După eliberarea din închisoare, biata femeie va trăi la Moscova până în 1972, când reuşeşte să părăsească pentru totdeauna infernul sovietic.

în toată această perioadă (1941-1945) Prokofiev rămâne de o prolificitate formidabilă, explicabilă doar printr-un auto-impus refugiu spiritual în lumea sunetelor. Sunt anii în care văd lumina zilei baletul "Cenuşăreasa" - cea mai populară lucrare a sa după "Romeo şi Julieta" - , Simfonia a 5-a şi primele schiţe la monumentala sa operă "Război şi pace". Mai scrie muzica la filmul "Ivan cel Groaznic" (regia: Serghei Eisnestein) , sonate pentru pian şi cvartete de coarde. între toate acestea, Simfonia a 5-a a avut un succes imediat şi a rămas până astăzi între cele mai cunoscute simfonii ale sale. în 1944 avea să primească pentru această lucrare - o, crudă ironie a sorţii! - Premiul Stalin, înaltă distincţie a URSS, a doua ca importanţă după Ordinul Lenin.[pagebreak]
Această strălucitoare evoluţie a sa într-o perioadă atât de frământată avea să fie de scurtă durată. în ianuarie 1945, Prokofiev cade şi se loveşte serios la cap. Zace la pat, la un pas de moarte, vechiul său infarct complicând lucrurile. Mai mult, muzicianul era slăbit de munca îndârjită, aproape supraomenească, pe care o depusese în anii războiului. însănătoşirea se produce cu greu, dar de acum şi până la moartea sa survenită opt ani mai târziu, compozitorul va suferi de dureri de cap periodice şi tensiune arterială foarte mare. în ciuda faptului că, după accident, însănătoşirea nu a fost niciodată completă, Prokofiev a continuat să producă lucrări muzicale profunde şi răscolitoare. "Năravul" compozitorului de a lucra non-stop, chiar în condiţiile deselor sale spitalizări, a îngreunat şi mai mult o vindecare totală. Peste toate acestea plana obsedant teroarea pe care Stalin o aşternuse după al doilea război mondial, ilustrată în cultură prin ceea ce s-a numit "jdanovism". Membru al elitei Broului Politic, Andrei Jdanov a fost considerat "călăul culturii ruse", călău ce a încercat prin mijloacele intimidării, şantajului şi terorii să decapiteze orice încercare de independenţă creatoare. El era şeful suprem al unei cenzuri totale, care depăşise cu mult graniţele absurdului creat de Eugen Ionescu sau Urmuz, şi care a sfârşit prin a atinge cu labele sale murdare toată elita culturii ruse şi sovietice. La începutul lui 1948 acest tăvălug scârbos atinge, printre alţii, pe Prokofiev, Şostakovici şi Haciaturian, pe care îi denunţă ca fiind "cosmopoliţi şi formalişti, periculos înclinaţi către atitudini mai degrabă burgheze". Absurditatea "acuzaţiilor" este cu atât mai evidentă cu cât, doar cu doi ani înainte, Serghei fusese ales de Partid pentru a compune Imnul URSS, treabă de care se achitase cu brio!

Slăbit de boală, Prokofiev cade pradă unei depresii profunde. încearcă să-şi facă "autocritica" , dar numai cu jumătate de gură, în speranţa că dorinţele sale artistice pot fi combinate cu propaganda stalinistă şi scrie o serie de piese patriotice: poemul festiv "30 de ani", oratoriul "De strajă Păcii" etc. Sănătatea sa va fi şi mai mult şubrezită de moartea multora dintre prietenii săi. Dispariţia lui Miaskovski în august 1950 va aduce starea sa psihică la limita de jos. Căzut, dar nu înfrânt, compozitorul reuşeşte să scrie ultimele capodopere: Simfonia a 6-a, Concertul pentru violoncel, Sonata pentru vioară în fa minor. Cântecul său de lebădă va fi sumbra Simfonie a 7-a, rămasă până astăzi între piesele sale cel mai des interpretate în sălile de concert. Premiera acestei lucrări va prilejui ultima apariţie publică a muzicianului.

Sfârşitul a venit ca o tragică ironie. în urma unei hemoragii cerebrale, Prokofiev se stinge din viaţă la 5 martie 1953, în aceeaşi zi cu Stalin ! Din această cauză moartea sa a trecut aproape neobservată şi neanunţată. Excesivul doliu naţional precum şi măsurile speciale de securitate au făcut ca trupul marelui muzician să fie lăsat să zăcă zile întregi în casă. Doar câţiva oameni au fost capabili să participe la funeralii. Moscova era deja la începutul unei încercări de lovitură de stat, condusă de Lavrenti Beria, unul dintre cei mai feroce asasini din istorie, şeful KGB. După cum se ştie, încercarea a eşuat, iar Beria a fost executat imediat. Noul şef al statului, Nikita Hruşciov, avea să încerce un "dezgheţ" cultural şi politic care-l va costa scump. Din păcate, Serghei Sergheevici nu va trăi pentru a se bucura de acest timid "relaş" sovietic.

Prokofiev a fost mai târziu înmormântat la cimitirul Novodevici, loc "privilegiat", rezervat personalităţilor. Pe masa sa de lucru aşteptau încă să fie terminate un concert pentru două piane, sonatele pentru pian nr. 10 si nr. 11, o operă comică şi o sonată pentru violoncel solo.

în perioada imediat următoare popularitatea lui Prokofiev a crescut încă şi mai mult atât în ţară sa cât şi în străinătate. în anul 1957, ca o ultimă ironie, Simfonia a 7-a, una dintre cele mai sumbre lucrări ale sale, scrisă în cea mai cumplită perioadă a vieţii, a fost premiată postum cu Premiul Lenin, suprema distincţie a URSS.

Trecând nepăsătoare peste patimile furnicarului omenesc, despovărată de orice închistare, muzica lui Serghei Prokofiev îşi continuă marşul său triumfal pe mapamond, învăluind cu sunetele sale evenimente şi timpuri tragice, pe care le diluează într-o binefăcătoare uitare.

Quote:
AUDIŢII ESENŢIALE*
• • Baletul "Romeo şi Julieta"
• • Baletul "Cenuşăreasa" (Cinderella)
• • Simfoniile 1 ("Clasica"), 5, 7
• • Concertul pentru pian nr 1 şi nr 3(Piano concertos)
• • Suita "Locotenentul Kije" (Lieutenant Kije Suite)
• • Suita "Petrică şi lupul" (Peter and the Wolf)
• • Cantata scenică "Aleksandr Nevsky (scenic cantata)
• • Sonatele pentru pian nr 2, 6, 7, 8

* Ataşez - unde este cazul - şi traducerea engleză pentru cei interesaţi de a le cumpăra sau împrumuta de la bibliotecile publice.

CĂTĂLIN URSU
Copyright © Catalin Ursu, 2003