Wolfgang Amadeus Mozart

Wolfgang Amadeus Mozart

Wolfgang Amadeus Mozart
((1756 - 1791))

La 27 ianuarie 1756, primăria micului orăşel austriac Salzburg înregistra naşterea unui anume Johannes Wolfgangus Chrysostomus Teophillus, fiul lui Leopold Mozart şi al Annei Maria Pertl. Peste doar câţiva ani acest copil avea să farmece toate Curţile europene prin talentul său ieşit din comun, generând o adevărată obsesie de-a lungul şi de-a latul Bătrânului Continent.

El va creşte şi va deveni unul dintre cei mai mari muzicieni ce au trăit vreodată, iar generaţiile viitoare îi vor asculta muzica cu încântare şi-l vor pomeni cu veneraţie sub numele de Wolfgang Amadeus Mozart.

Viaţa lui Wofgang, sau Wolfi pentru apropiaţi, a fost marcată de o muncă neîncetată. Tatăl său, Leopold, violonist binecunoscut, autorul unui manual de vioară faimos în epocă, şi-a dat seama de la început că are un copil genial, drept pentru care l-a pus la treabă de la o vârstă extrem de fragedă, silindu-l să exerseze ore în şir la pian şi vioară. împreună cu sora lui, Maria Anna (numită de el, cu duioşie, "Nannerl") avea să străbată Europa în lung şi-n lat, purtat fără milă de tatăl lui prin mai toate curţile princiare. Wolfi şi Nannerl vor fi singurii supravieţuitori din cei şapte copii ai familiei Mozart.

Totuşi, de ce este considerat Mozart unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii? De ce este el privit cu uimire şi astăzi, iar operele sale stârnesc încă entuziasmul specialiştilor de pretutindeni? Ce este atât de special la acest om?

Un răspuns scurt ar suna cam aşa: la trei ani cânta la pian, la cinci începe să compună, la 8 ani scrie prima sa lucrare muzicală care se afla încă în repertoriul public, la 12 ani prima operă; în scurta sa viaţă (35 de ani) a compus o cantitate impresionantă de lucrări, acoperind toate genurile muzicale (de la piese pentru pian până la opere) şi aproape tot ce a creat poartă amprenta capodoperei! Mai mult decât atât, manuscrisele păstrate la Salzburg şi în alte părţi sunt aproape curate, ca şi când acest om ar fi scris sub o dictare divină, ca şi când compoziţia muzicală era pentru el la fel de firească cum e pentru noi respiraţia! Aceste fapte sunt unice în Istoria Muzicii.

Dar, să le luăm pe rând.

"Miracolul pe care Domnul l-a permis în Salzburg", aşa îl descria Leopold pe fiul său, şi toată viaţa s-a simţit dator în faţa lui Dumnezeu să facă cunoscut tuturor acest miracol. El nu se va mulţumi doar cu extenuantele ore de exerciţii la care îl supune pe copil, ci organizează turnee lungi şi obositoare. Este posibil ca acest regim de viaţă aproape inuman să-l fi şubrezit pe Mozart de mic.

Primul turneu de acest gen are loc între 1763 şi 1766 (trei ani şi jumătate!), imediat după numirea lui Leopold ca vice-Kappellemeister al curţii din Salzburg. Atât micuţul Amadeus cât şi surioara sa "Nannerl" vor urma, conduşi de tatăl lor, următorul traseu: München, Ulm, Frankfurt (Goethe este prezent în sală), Bonn, Kőln, Bruxelles, Paris, Vesailles, Londra, Canterburry, Haga, Utrecht, Antwerpen, din nou Paris, apoi Dijon, Geneva, Lausanne, Berna, Zűrich etc. Lunga înşiruire de localităţi este bineînţeles, intenţionată şi are scopul de a da dimensiunea adevărată a acestui inuman turneu. Copiii, mai ales Wolfi, sunt primiţi cu entuziasm de curţile nobiliare şi încântă auzul mai marilor vremii: Ludovic al XV-lea, George al III-lea al Angliei, prinţul de Orania, prinţul de Condé, etc. în acelaşi timp însă, ei se îmbolnăvesc de câteva ori destul de serios, dar neînduplecatul lor tată îi pune să cânte chiar cu febră mare. La mijlocul turneului "Nannerl" se îmbolnăveşte atât de grav încât este chemat preotul pentru împărtăşanie! Din fericire, fata se înzdrăveneşte, dar Wolfi cade răpus de febră tifoidă, rămânând în pericol două luni. Chiar şi după aceste întâmplări, Leopold decide continuarea turneului, la sfârşitul căruia tânărul Mozart - la doar 10 ani! - se alege cu un reumatism grav care se pare că i-a fost fatal în cele din urmă. Este adevărat, tot pe parcursul acestui turneu apar, incredibil, primele simfonii mozartiene. Incredibil pentru că, nu uitaţi, avem de a face cu un copil care încă nu împlinise 10 ani. Un alt amănunt, de data asta amuzant, al acestui turneu ar fi acela că, la Londra, copilul-minune va fi examinat de omul de ştiinţă Daines Barrington, examinare ce urmărea atestarea faptului că puştiul era "autentic" şi nu cine ştie ce… păpuşă mecanică!

La nici un an de la acest turneu, Leopold îşi târăşte din nou familia, de data aceasta la Viena, unde Mozart se îmbolnăveşte de variolă. în capitala Imperiului, familia este primită de împărăteasa Maria Tereza şi obţine comanda unei opere pentru fragedul vlăstar. Acesta - încă convalescent - va scrie, într-adevăr primele sale opere: "La finta semplice" şi "Bastien und Bastienne". Avea 12 ani.[pagebreak]
Urmează un alt turneu, în Italia, urmărind familiarizarea lui Mozart cu stilul operetistic italian, considerat esenţial în pregătirea muzicală a vremii. De această dată, mama şi sora rămân acasă, aşa că avem la dispoziţie o bogată corespondenţă care reflecta perfect evenimentele. Turneul avea să dureze 15 luni şi îi va purta pe cei doi - tată şi fiu - până la Roma, unde papa Clement al XIV-lea îl va face pe Wolfi Cavaler al Pintenului de Aur, în Sfânta Duminică a Paştelui anului 1770. Tot atunci, în Capela Sixtină, se petrece celebrul incident, care va face înconjurul Europei. Corul Capelei Sixtine aborda un repertoriu exclusiv, în sensul că nici o altă formaţie de gen nu avea acces la piesele respective. Mozart participã la una din slujbe şi aude pentru prima oară o piesă corală care îi place foarte mult : "Miserere" de Gregorio Allegri. După slujbă, Mozart se întoarce la hanul unde erau cazaţi şi, dintr-o singură suflare, scrie din memorie întreaga lucrare!!!! Tot în Italia, la Milano, Mozart scrie opera "Mitridate, re di Ponto" care va fi interpretată în 22 de reprezentaţii consecutive.

Acest turneu va fi urmat de alte două, unul de patru, celălalt de nouă luni. între timp, Mozart obţine o poziţie de concert-maestru în orchestra din Salzburg. Totuşi, tatăl său urmărea un post mai bun. în 1777, îi cere arhiepiscopului de Salzburg să-i permită să plece din nou împreună cu fiul său, dar acesta, enervat, îi concediază pe amândoi. Mai târziu, îl va reprimi pe Leopold în serviciu. Acest incident îl va face pe "pater familias" să rămână acasă, în timp ce fiul său, însoţit doar de mamă, va pleca în căutarea mult-visatei şanse. Corespondenţa dintre tânăr şi tatăl său ne arată o dramatică schimbare în relaţiile dintre cei doi; Mozart, deja la 21 de ani, simţea o nevoie crescândă de a se elibera de sub dominatoarea prezenţă a tatălui său, în timp ce acesta din urmă se lăsa din ce în ce mai mult pradă unei anxietăţi patologice privind viitorul nesigur.

Anul următor îi va găsi pe Mozart şi mama sa la Mannheim, unde locuiesc la o oarecare familie Weber şi unde tânărul se va îndrăgosti lulea de fiica mijlocie, Aloysia, o cântăreaţă în devenire. îi dedică câteva piese şi îşi face planuri de a urma familia Weber în Italia, drept pentru care îi scrie tatălui său despre aceste lucruri. Răspunsul vine tăios: "într-o clipă să zbori la Paris! Găseşte-ţi locul printre oameni mari: aut Caesar aut nihil." (adagiu latin însemnând: ori totul, ori nimic). Influenţa tatălui se va dovedi covârşitoare chiar de la acea distanţă, aşa că fiul, împreună cu mama, îşi fac bagajele şi pleacă la Paris. Aloysia se va căsători câţiva ani mai târziu cu un actor de la Curte.

Şederea la Paris se va dovedi scurtă şi nefastă căci mama compozitorului îşi dă obştescul sfârşit în Oraşul Lumină, iar Mozart - îndurerat până la disperare - părăseşte fulgerător capitala Franţei şi se intoarce acasă unde va încerca, fără suces, să obţină postul de organist al Curţii. Din păcate, noul arhiepiscop nu avea o pasiune prea dezvoltată pentru muzică şi nici nu îl avea la inimă pe tânărul Mozart, drept pentru care îl punea mereu în situaţii umilitoare. Paharul avea să dea pe afară când înaltul prelat îi refuză dreptul de a cânta în concertele Curţii (inclusiv în cel dat pentru împarat, unde muzicianul ar fi câştigat salariul său pe jumătate de an). Simţindu-se insultat şi batjocorit, Wolfi îşi înaintează demisia care îi va fi primită într-un târziu, în urma unei întâlniri furtunoase care, conform mărturiilor compozitorului, a fost plină de cuvinte "ne-ecelziastice" şi s-a sfârşit - literalmente, se pare - cu un "şut în fund".

în 1781 Mozart revine la Mannheim, în casa doamnei Weber. Un an mai târziu se va căsători cu fata cea mică, Constanze ( "Stanzi"), împotriva voinţei fiorosului Leopold, care se pare că le-a refuzat consimţământul cu o furie exasperantă. Este momentul cel mai critic dintre relaţiile tată-fiu, relaţii care au marcat profund viaţa, cariera şi - pe alocuri - creaţia mozartiană.

Proaspăta familie Mozart se mută definitiv la Viena. Relaţiile dintre parteneri vor fi destul de agitate, dar fără îndoială, Constanze l-a iubit cu sinceritate căci îi va dărui şase copii dintre care, din păcate, doar doi vor supravieţui.

Anul 1784 aduce iniţierea şi primirea lui Mozart în Marea Lojă Masonică a Vienei, iar câteva luni mai târziu, tatăl său îl va urma.

între timp prinde contur opera "Răpirea din serai"("Die Entführung aus den Serail"). Nu se ştie exact dacă, într-adevăr, la vederea partiturii, împăratul ar fi spus "ce multe note, dragul meu Mozart!", dar aceste cuvinte reflectă adevărul: lucrarea era cu mult mai elaborată decit oricare alta din repertoriul german şi avea arii mai lungi. Această operă a avut un suces imediat şi continuu, datorat în primul rând muzicii, dar şi subiectului cu nuanţă exotică, orientală. Cu această operă, Mozart intră în cea mai fecundă perioadă de creaţie: apar, rând pe rând, simfoniile importante (35, 36, 37), concertele pentru pian, pentru vioară, şi unele dinte cele mai cunoscute sonate ale sale. Tot ceea ce scrie respiră genialitatea. Joseph Haydn, cel mai respectat muzician al epocii, îi spunea în 1785 lui Leopold: "Fiul tău este cel mai mare compozitor cunoscut de mine vreodată…"

în ciuda succesului său ca pianist şi creator, Mozart avea serioase probleme financiare, datorate în special stilului său de viaţă. Venitul său calculat pe ultimii cinci ani ai vieţii este cu mult mai mare decit al majorităţii muzicienilor, dar totuşi pe departe mai scăzut decât al clasei sociale la care el şi soţia sa aspirau. Sfatul lui Leopold de a fi întotdeauna rezervat faţă de colegii de breaslă, dar prietenos cu aristocraţia îşi avea preţul cam ridicat. Aşa se face că tendinţa soţilor Mozart de a se arăta egalii aristocraţilor îi făcea să facă cheltuieli extravagante, drept pentru care Amadeus va aspira permanent la un post la Curte, dar acolo influenţa italiană era absolută şi exclusivă, sub patronajul atotputernicului Antonio Salieri. Cu toate acestea, trebuie subliniat ca relaţiile dintre cei doi au fost întotdeauna cel puţin amiabile, iar colaborarea lor, fructuoasă. Celebra piesă a lui Pierre Shaffer ("Amadeus"), dupa care s-a făcut nu mai celebrul film regizat de Milos Forman, este o pură fantezie, chiar dacă încărcată de sensuri filozofice adânci. [pagebreak]
Succesul la Opera Imperială era, deci, foarte important şi încă din 1783 Mozart căuta un libret care să se potrivească atât tendinţelor generale, cât şi gustului său. Ocazia va apare sub forma unui abate Italian, aventurier, de origina evreiască: Lorenzo da Ponte. Acesta acceptă să întocmească un libret dupa revoluţionara comedie a lui Beaumarchais, Nunta lui Figaro. Eludând pe ici, ocolind pe colo toată încărcătura politică din piesă, da Ponte reuşeşte să facă un libret excelent pe care Mozart va compune una dintre capodoperele scenei lirice.

Figaro ajunge pe scenă la 1 mai 1786 şi este primit cu căldură de către publicul Curţii. Opera va avea nouă reprezentaţii consecutive şi alte 26 când va fi re-montată, trei ani mai târziu. O evoluţie remarcabilă, dar nu ieşită din comun totuşi, dacă o comparăm cu "Bărbierul din Sevilla" al lui Paisiello care ţinea afişul de ani de zile. Cu toate acestea, interesul pentru Figaro atinge apogeul la Praga, unde Mozart este invitat să conducă opera, invitaţie acceptată cu plăcere în ianuarie 1787. Vizita în capitala Bohemiei i-a lăsat amintiri foarte plăcute, compozitorul fiind întâmpinat cu pompă şi ovaţionat de mii de spectatori. Această vizită va avea drept rezultat o nouă simfonie, a 38-a, supranumită "Praga" şi o comandă pentru o nouă operă. Reuşita a venit ca un balsam pentru familia Mozart care, cu nici un an mai devreme pierduse al treilea copil.

Deşi succesul praghez a fost remarcabil, după întoarcerea sa la Viena Mozart nu are activitate concertistică prea multă. De fapt, în 1787 nici o apariţie publică nu apare înregistrată în documente. Luna aprilie a aceluiaşi an aduce cu sine îmbolnăvirea gravă a tatălui său. Wolfi îi scrie o scrisoare încercând să-l consoleze cu viziuni despre moarte inspirate din învăţăturile masonice ("moartea….cel mai bun şi adevărat prieten al omenirii").

Avea să fie ultima scrisoare către "atotputernicul" Leopold. Acesta se stinge din viaţă o lună mai târziu, în mai 1787, lăsând un gol imens în sufletul fiului său, deşi relaţiile dintre cei doi nu fuseseră prea amicale, mai ales după căsătoria acestuia cu Constanze. Paradoxal, totuşi, deşi relaţia tată-fiu s-a bazat pe o mentalitate aproape sclavagistă, fiul l-a respectat şi iubit întotdeauna, făcând aproape o obsesie din dorinţa de a îndeplini "ordinele" bătrânului. Urma lăsată de Leopold în viaţa şi sufletul lui Wolfi a fost adâncă şi permanentă. Există chiar şi ipoteza foarte interesantă că personajul Comandorului răzbunător din Don Giovanni şi cel al Marelui Preot Zarastro din Flautul fermecat sunt încarnări ale tatălui dispărut. Primul personaj ar întrupa autoritatea nemiloasă, în timp ce al doilea ar reprezenta bunătatea, echilbrul şi înţelepciunea pe care Wolfi le-a simţit, sau poate că şi-a dorit să le simtă, la părintele său.

Aşa cum am mai spus, la Praga, Mozart căpătase o comandă pentru o nouă operă, iar libretist va fi acelaşi Lorenzo da Ponte. Este vorba despre Don Giovanni , poate cea mai importantă creaţie lirică mozartiană, unii specialişti mergând până acolo în a o face opera cea mai importantă care s-a scris vreodată. Densitatea şi complexitatea lucrării, ariile superb conturate, majoritatea lor adevărate şlagăre, precum şi finalul sumbru, oarecum şocant pentru vremurile acelea, dar şi pentru spectatorul modern, victimă a unei prejudecăţi ce-l imaginează pe Mozart un compozitor "vesel" şi "zglobiu", face ca această capodoperă să ocupe un loc aparte în întreaga creaţie a marelui muzician. Ultima scenă a operei, în care statuia Comandorului (ucis în duel de Don Giovanni) apare la cină şi - prinzându-i mâna ca într-un cleşte - îl târăşte pe fluşturaticul amorez direct în Iad, i-a dat lucrării o aură "demonică" şi a fascinat generaţii de spectatori, generând în acelaşi timp tot soiul de interpretări literare sau critice, care mai de care mai fanteziste. însuşi Mozart a simţit că finalul este puţin cam lugubru şi a creat un sextet vesel ca încheiere, sextet în care toate personajele operei trag o conluzie moralistă: ticăloşii şi seducătorii au un sfârşit tragic. După un timp, însă, autorul a renunţat la acest sextet final care, într-adevăr, dă impresia unei încheieri duble.

La sfârşitul anului 1878, Mozart obţine în sfârşit numirea sa într-un post la Curte: şeful muzicii de cameră. Postul se eliberase în urma morţii lui Glück, alt mare compozitor german, şi presupunea furnizarea muzicii de dans necesară balurilor Palatului, ceea ce nu era o problemă pentru Wolfgang, mai ales că salariul se arăta a fi substanţial. Sigur, acest venit nu va linişti în totalitate grijile celor doi soţi, dar trebuie încă o dată spus că familia Mozart nu avea probleme financiare prea mari, ei permiţându-şi toată viaţa să ţină servitori şi două trăsuri. îngrijorările lor permanente se refereau mai mult la teama de a nu putea trăi aşa cum îşi doreau, decât la aceea de a muri de foame.

Anii 1788 si 1789 sunt ani de puternică depresie psihică, cauzată şi de moartea - la rând! - a celui de-al patrulea şi, respectiv, al cincilea copil. Este perioada în care muzicianul compune ultimele trei simfonii, "marea traiadă", lucrări ce exprimă culmea gândirii simfonice mozarţiene. între acestea se află şi faimoasele Simfonie a 40-a în sol minor şi a 41-a Jupiter (supranumită astfel dupa moartea sa, la începutul secolului 19).

Vara lui 1789 îl găseşte pe Mozart absorbit de o nouă comandă, cea de a treia operă pe un libret aparţinând lui Lorenzo da Ponte: Cosi fan tutte (Asa fac toate). Premiera va avea loc la 26 ianuarie 1790, dar reprezentaţiile vor fi întrerupte după doar cinci spectacole, datorită morţii împăratului Iosif al II -lea. Vor fi reluate mai târziu, în vară. Trăsăturile muzicii din această operă - seninătate, echilibru, ironie - pot fi considerate ca definitorii pentru stilul mozarţian al ultimilor ani, stil influenţat fără îndoială de evenimentele din viaţa sa, de asociaţii masonice şi de căsnicia-i tumultoasă.[pagebreak]
Anul următor, 1790, se dovedeşte a fi unul dificil şi neproductiv. în toamna face o călătorie la Frankfurt - preocupat de a fi văzut în cercurile înalte - pentru a participa la încoronarea lui Leopold al II-lea, dar prezenţa sa acolo este mai mult una cu caracter privat, decât una oficială, ca muzician al Curţii. Concertul pe care îl dă cu această ocazie este prost programat, audienţa slabă, iar din punct de vedere financiar, un dezastru.

1791 promitea însă a fi un an mult mai bun. Comenzile curgeau din nou, iar cererea sa de ocupare a postului de vice-Kappellemeister al catedralei Sf. Ştefan (cea mai importantă din Viena) este aprobată. Adevărat, un post neplătit, dar cu promisiunea fermă de a i se ceda poziţia principală când aceasta urma să devină vacantă (Kappellemester-ul în funcţie era, de altfel, foarte bătrân). în acelaşi timp, Mozart se lansează cu entuziasm în compunerea unui singspiel (un fel de vodevil în care muzica se împleteşte cu dialogul vorbit) pentru compania de teatru a unui prieten. Acest "flecuşteţ neserios", adresat periferiei şi suburbiilor, avea să devină una dintre cele mai cântate şi îndrăgite opere mozarţiene din toate timpurile: Flautul fermecat. Lucrarea este structurată perfect (ca mai toate compoziţiile marelui muzician!) şi poate fi caracterizată drept o ghirlandă de arii celebre. în aceeaşi perioadă, Wolfgang primeşte o comandă misterioasă, anonimă, pentru a compune un Requiem. Contractul specifica o sumă considerabilă, dar îl obligă pe semnatar să lucreze într-un secret total. Tot acum mai primeşte comanda unei opere ce urma a fi reprezentată cu ocazia încoronării lui Leopold al II-lea, în septembrie.

Aşadar, un an deosebit de încărcat, dar plin de promisiuni financiare. Constanze pleacă la Baden, la cură, unde va da naştere celui de-al şaselea copil, al doilea care va supravieţui (Franz Xaver Wofgang, 1791-1844, compozitor şi pianist; celălalt era Carl Thomas, 1784-1858). în acelaşi timp, Mozart pleacă la Praga unde continuă lucrul la o nouă operă, La clemenza di Tito (îndurarea lui Titus). Fiind foarte ocupat (lucra la patru piese mari de-odată!) îl ia cu el pe elevul său Franz Xaver Sűssmayr care, în mod cert, a scris câteva din recitativele operei. Pe la mijlocul lunii septembrie (1791) Mozart se întoarce la Viena, unde dă gata un concert pentru clarinet şi în ziua de 29, dirijează premiera operei (singspiel) Flautul fermecat. Această lucrare, care - aşa cum am mai spus - avea să devină cea mai îndrăgită dintre lucrările sale dedicate scenei lirice, este inspirată dintr-o colecţie de poveşti aparţinând lui Christoph Martin Wieland şi îmbogăţită cu alte surse literare, precum şi cu simboluri masonice. Ea se deosebeşte net de singspiel-urile obişnuite, nu numai prin muzica ce poartă amprenta genialităţii mozarţiene, dar şi prin ideile grave, profunde, ascunse în spatele a ceea ce poate părea la prima vedere doar o pantomimă copilărească.

Mozart fusese bolnav în timpul şederii sale la Praga dar, judecând după scrisorile sale către Constanze scrise în luna octombrie (soţia sa se afla încă la Baden) în această lună avea un moral ridicat şi era mai optimist în ceea ce privea viitorul. Spre sfârşitul lui octombrie mai compune o cantată masonică, pentru Loja de care aparţinea, şi dirijează prima ei audiţie pe 18 noiembrie. în toată această perioadă continuă să lucreze la misterioasa comandă ce-i fusese dată: Requiemul.

A venit momentul să dezvăluim această "taină" ce a înfierbântat minţile multor scriitori. Requiemul a fost comandat de contele von Walsegg-Stuppach, în memoria soţiei sale. Acesta dorea să treacă drept autor al lucrării, ceea ce explică şi secretul absolut în care lucra Mozart, dar şi suma considerabilă oferită pentru aceasta. Lucrarea, de o tulburătoare profunzime, se înalţă ca o imensă catedrală gotică dintre celelalte lucrări mozartiene. Ea rămâne o mărturie nepreţuită despre ce ar fi putut deveni autorul său, dacă ar mai fi trăit.

Desigur, Requiemul a rămas neterminat. După moartea soţului, Constanze a înmânat manuscrisul, pentru completare, mai întâi lui Joseph Eybler. Acesta a lucrat puţin la orchestraţie dar nu a îndrăznit să facă mai mult. Manuscrisul a trecut apoi în mâinile lui Süssmayr (elevul lui Mozart) care -cu infinte precauţii şi urmând cu stricteţe schiţele şi indicaţiile rămase după moartea Maestrului - a completat şi chiar creat câteva fragmente. Este varianta interpretată astăzi pe toate scenele lumii.

Despre moartea lui Mozart s-au făcut o sumedenie de speculaţii, care mai de care mai fanteziste, între care, la loc de frunte, se află aceea conform căreia marele compozitor ar fi fost otrăvit de Salieri. Această ipoteză NU se confirmă cu nici un chip, mai ales că - aşa cum am afirmat mai devreme - Salieri a fost mai degrabă un prieten şi un colaborator preţios, decât un duşman fără scrupule (nu trebuie uitat că Salieri a fost acela care a dirijat premiera faimoasei Mise a încoronării aparţinând marelui său contemporan). Şi mai fantastice apar speculaţiile privind înhumarea lui Mozart într-o groapă comună. S-a afirmat că aceasta s-ar fi datorat faptului că Mozart ar fi trişat la cărţi pe Arhiepiscopul Vienei şi acesta ar fi aflat, răzbunându-se astfel după moartea compozitorului. Tot despre răzbunare vorbeşte şi ipoteza potrivit căreia Masoneria ar fi fost furioasă pentru că Mozart ar fi îndrăznit să dezvăluie câteva din ritualurile sale în Flautul fermecat, afirmaţie bazată pe un fapt real (Flautul este plin de conotaţii şi simboluri masonice) dar complet falsă. Cea mai abracadabrantă ipoteză este aceea conform căreia Mozart nu ar fi murit, ci acceaşi "sinistră" Masonerie i-ar fi ordonat să "dispară" din viaţa publică, tot ca pedeapsă pentru "dezvăluirile" din Flautul fermecat, ceea cea ar fi explicat descoperirea relativ recentă (anii'70) a unor manuscrise anonime care, după o analiză judicioasă, ar fi putut aparţine compozitorului dar, care ar fi fost scrise după anul "aşa-zisei" sale morţi!

Nici unul dintre aceste scenarii nu s-au dovedit a fi adevărate. Iată faptele, bazate pe cercetări îndelugate şi aprofundate.[pagebreak]
Aşa cum spuneam, pe 18 noiembrie Mozart dirijează prima audiţie a Cantatei sale masonice. Spre sfârşitul lunii era deja serios bolnav şi ţintuit la pat. Deşi la începutul lui decembrie starea sa părea să se îmbunătăţească, pe data de 6 decembrie 1791, la orele 24:55, marele muzician trecea la cele veşnice, lăsând în urma sa o carieră fără egal şi o muzică venită parcă direct de la Dumnezeu.

Doctorii Closset şi Sallaba l-au diagnosticat cu "febra miliara severa". Mai târziu, luându-se în consideraţie dosarul medical al compozitorului şi simptomele bolii (inflamaţii ale picioarelor, mâinilor şi încheieturilor atât de grave încât pacientul nu se mai putea răsuci în pat fără asistenţă) au condus la concluzia că Mozart s-a sfârşit din cauza unei febre reumatice inflamatorii, afecţiune care îl necăjise frecvent în timpul vieţii.

înhumarea corpului într-o groapă comună - fapt ce a dat apă la moară literaţiurii comuniste: ce subiect "gras" pentru a ilustra "ticăloşia claselor exploatatoare faţă de marii artişti din popor"! - se datorează exclusiv unui decret în vigoare semnat de însuşi împăratul Iosif al II-lea. Acest decret stipula că toate cimitirele urbane să fie închise şi doar spaţiile largi, aflate în afara oraşelor, departe de orice sursă de apă, să fie folosite în acest scop. Ceremoniile funebre (cu muzică, preoţi etc) trebuiau să aibă loc doar la biserică, îngroparea propriu-zisă urmând a se face doar de un preot şi groparii aferenţi, fără suită. Mormintele comune, conţinând fiecare cinci trupuri aşezate unul peste altul, nu conţineau sicrie, acestea urmând a fi returnate bisericii, după fiecare transport. Gropile se refoloseau o dată la opt ani (timpul considerat necesar descompunerii complete). Urmaşii decedatului aveau voie să marcheze locul defunctului printr-un monument sau placă memoriala, dar nu la faţa locului, ci de-a lungul zidurilor cimitirului.

Ceremonia funebră a lui Mozart a avut loc în după-amiaza zilei de 7 decembrie 1791 la catedrala Sf. Ştefan, locul unde compozitorul ar fi urmat să ocupe postul de kappellemeister. Servicul nu a fost acela "al unui sărăntoc", ci al unui cetăţean austriac cu stare, dar ne-aristocrat. Documentele păstrate la Sf. Ştefan arată că servicul a fost plătit "cu 8 florini şi 56 de coroane plus 3 florini pentru dric", sumă mult deasupra minimului. Imediat după înmormântare, atât Constanze cât şi prietenii apropiaţi au încercat să localizeze mormântul, dar fără succes. Registrul groparului înregistrase numărul rândului, dar nu şi al locului propriu-zis şi, deşi Constanze a perseverat ani la rând, după 1808 a trebuit să renunţe întrucât mormintele fuseseră deja arate şi refolosite.

Servicii funebre s-au mai organizat la Loja masonică, din care Mozart făcea parte, şi la Praga, unde au fost interpretate câteva dintre compoziţiile sale în prezenţa a peste 4000 de persoane .

Desigur, faptul că cel mai mare geniu muzical al lumii a fost îngropat într-o groapă comună, şi nu a fost condus pe ultimul drum decât de un preot, rămâne de necontestat şi - oricâte explicaţii ar exista - nu poate decât să dea naştere la meditaţii amare. în plus, lipsa unui loc exact unde să-i poată fi adus omagiu, ne trimite la gândul că Dumnezeu ne-a făcut în dar un înger pe care apoi ni l-a luat înapoi, ca un părinte aspru ce-şi pedepseşte astfel copiii ingraţi.

în momentul morţii sale, Mozart era considerat cel mai mare compozitor al timpului. Imediat după trecerea sa în nefiinţă, două firme s-au grăbit să înceapă colectarea partiturilor olografe, dar majoritatea manuscriselor ce au supravieţuit au fost vândute de Constanze firmei Andre din Offenbach, firmă ce a publicat numeroase ediţii mozartiene de-a lungul secolului al XIX-lea. De asemenea, primele biografii ale compozitorului au fost publicate în 1798 şi 1828. Prima biografie ştiinţifică serioasă (Otto Jahn) a fost tipărită în 1856, cu ocazia centenarului Mozart, iar şase ani mai târziu apărea primul catalog Köchel, cuprinzând lista completă a lucrărilor compozitorului. Catalogul Köchel este încă sursa principală a pieselor mozarţiene, de aceea toate lucrările Maestrului poartă un număr precedat de iniţialele KV ("Köchel Verzeichnis", catalog Köchel). Prima ediţie completă a lucrărilor lui Mozart a apărut în 1877.

Indiferent de percepţiile asupra geniului mozartian, percepţii influenţate de epocile în care acestea au fost generate, Wofgang Amadeus a fost şi este considerat un compozitor cu o capacitate expresivă unică şi cu o forţă creatoare aproape inexplicabilă, vecină cu miracolul. Trecerea sa prin această lume a lăsat o brazdă adâncă, dinlăuntrul căreia continuă să se ridice coloane sonore ameţitoare, de o frumuseţe nepământeană.

Şi chiar dacă clasificările sunt imposibil de făcut la asemenea nivel, putem spune fără dubiu că între geniile absolute ale Umanităţii, Mozart este "primus inter pares" (primul între egali).

Quote:
AUDIŢII ESENŢIALE

Opere (uverturi şi arii):

• Răpirea din Serai (The Abduction from the Seraglio/ Die Entführung aus den Serail),
• Nunta lui Figaro (The Marriage of Figaro/Le Nozze di Figaro),
• Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul Fermecat (The Magic Flute/Die Zauberflöte).

Concerte pentru pian:

• No. 12 în A major KV 414,
• No. 20 în D minor KV 466,
• No. 21 in C major KV 467,
• No. 23 în A major KV 488,
• No. 24 în C minor KV 491.

Concerte pentru vioară si orchestră:

• No. 3, 4, 5.

Muzica vocal-simfonică:

• Great Mass în C minor, Coronation Mass (Kronungmesse), Exultate, jubilate, Requiem.
• Divertimenti: No. 1-3 KV 136-138 şi No. 10 KV 247.

Simfonii:

• No. 31"Paris", No. 35 "Haffner", No. 36 "Linz", No. 38 "Praga"/Prague, No 40 in G minor, No. 41 "Jupiter".

Serenade:

• No. 6 "Serenata notturna" KV 239,
• No. 13 "Eine kleine Nachtmusik" KV 525.

Sonate pentru pian:

• No. 8, 11, 13, 15.

Sonate pentru vioară:

• KV 296 şi 454.

CĂTĂLIN URSU
Copyright © Catalin Ursu, 2002