Plecau, de la cheu, douăsprezece nave

şi oricât aş fi căutat prin melancolie

nu ştiam să spun încotro se îndreptau.

Tu le urmăreai plutirea

şi mă întrebai dacă se vor întoarce, toate, la mal.

Mie îmi ieşeau treisprezece şi tăceam

prelungind emoţia până la albul de calcar

din liniştea unui schelet de coral.

Tulburarea mea se ascundea

în spatele interogaţiei tale de cristal,

ca şi când nici nu aş fi fost îndrăgostit de tine,

însă tu ştiai că sunt, tot, numai iubire,

altfel, nu m-ai fi întrebat niciodată

ceea ce niciodată nu se întreabă.

M-am întors cu faţa spre tine.

Tu rămăseseşi departe, la două sute de mile,

iar pe Marea Neagră cădeau, nostalgic,

fulgi de sidef cu miros de Allure Chanel.