VASILE VOICULESCU

VASILE VOICULESCU

 

 

 

”Chiar o banală minte agnostică, adâncindu-se în limpezimea cugetării, pricepe că lumea este total depăşită de rostul ei. Această lume caducă nu poate fi sieşi scop în sine, chiar dacă, prin absurd, s-ar fi creat ea însăşi.
Sensul lumii nu poate fi decât sensul divin care trece dincolo de ea aşa cum înţelesul unghiei căzătoate trece dincolo de deget. Chiar sub amăgitoarea înfăţişare a unei autorităţi, lumea nu e o stare, ci o schimbare. Ea nu poate fi decât atribut, niciodată verb; cel mult obiect, cu nici un chip subiect.

Ceea ce ne tulbură însă şi ne rătăceşte cu adevărat este raportul între Dumnezeu şi lume, situaţia eternului faţă de trecător, ca şi când lumea ar putea fi scoasă, real, afară din raza divinului şi judecată cu măsuri streine misterelor dumnezeeşti. Dar Dumnezeu nu a creat lumea pentru alţii. Lucrarea lumii îi este interioară, lumea e inerentă lui Dumnezeu. S-ar putea spune despre cosmos că e funcţie divină, că Dumnezeu a secretat lumea.
Raporturile lui Dumnezeu cu lumea nu sunt nici de imanenţă, nici de transcendenţă, cu atât mai puţin identitate. Aşa cum o lacrimă, deşi apă cu săruri, este omenească fără să fie omul, lumea e divină fără să fie Dumnezeu.
Imanenţa tradusă în dialect fizic ar suna aşa cum am spune că peştele cuprinde în el marea în care se află. Sau că frunza este lumina fără de care nu se poate zămisli. Dar e numai o apucătură omenească nevoia de a vârî peste tot raporturi şi situaţii, ierarhii şi legi. Animalele nu au necesitatea acestui simţământ de cantitate şi măsurare, şi sunt mult mai libere faţă de creaţie şi creator. Ele atârnă de ceva superior, fără să simtă sugrumarea legăturii. Plantele şi cu atât mai mult imensul rest al lumii nu suferă de conştiinţa acestei dependenţe exterioare, care mărgineşte pe om. Căci simţământul stingheritor de dependenţă domină procesul omenesc între creator şi lume. El duce la critică, la negaţie şi la rebeliune. În acest turburător cuget al dependenţei exterioare de Dumnezeu intră problema păcatului. Dependenţa daca nu e interioară este căderea, iar independenţa, greşit înţeleasă, păcatul. Aşa trebuie înţeleasă drama edenică.
Când ne supără soarele deschidem umbrela şi ne închipuim că am devenit independenţi de el. Raţionamentul, argumentul, negaţia nu sant elemente ale creaţiei pure şi autentice. Ele sunt manufacturate împotriva lui Dumnezeu ca umbrelele contra luminii.
Între Dumnezeu şi creaţie nu sunt raporturi cu înţeles omenesc, nici legi. Mai ales că noi nu cunoaştem legile decât sub formă imperativă, de constrângere dureroasă deşi toată adâncimea biologiei noastre este întemeiată pe legi cu atât mai temeinice, cu atât mai nesimţite şi mai armonizatoare.
Omeneşte chiar, nu numai dumnezeeşte, lumile nu pot fi nici în afara lui Dumnezeu, nici închide pe Dumnezeu în ele. Ci în totalitatea minunii, sunt şi ele cuprinse în El.

Lacrima e cuprinsă în imensul spirit al milei, nu mila în lacrimă. Dar aşa cum între milă şi lacrimă stă necesar, pe alt plan şi de altă natură, ochiul - între lumea substanţială şi Dumnezeu stau divine glande neştiute, tainici nuclei roditori de lumini.

Lui Dumnezeu îi aparţime concepţia esenţială, clişeul spiritual, vibraţia intimă, mila ideală. Pe plan natural, cu cât o entitate e mai simplă cu atât e mai brută, mai imperfectă. Diviziunea, diferenţierea, complicaţia atributelor este condiţia perfecţionării în ordinea lumească. Viaţa fenomenală, pornită de la o celulă primitivă, nu a putut ajunge la stadiul de astăzi decât printr-o desvoltare în direcţia multiplicării şi diviziunilor materiei şi funcţiunilor ei.

Arhitectonică uriaşă de celule, organe şi forţe întreţesute, înşurubate, îmbucate unele în altele, fiecare cu o destinaţie specială, toate clădind un miraculos echilibru instabil, iată lumea. În ordinea divină, lucrurile se restabilesc printr-o operaţie de reintegrare în esenţial.
Toate se reîntorc şi se reduc în celula Unicului. Adevărata evoluţie divină e de la compus şi complicat la simplu, de la frânt la drept, de la emanaţie la focar. Diviziunea şi multiplicitatea se topesc în obârşia divinei Unităţi. Între planul divin şi cel lumesc stă numai aceea virgulă spăimântătoare, acel hiatus neînchipuit, care pune bariera veşnică între întreg şi fracţie.
Omul are în el putinţa să mute virgula de mister spre dreapta ori pe stânga, ca să iasă sau să se integreze în întreg.
Dar o izolare absolută de Dumnezeu nu e cu putinţă. Chiar în lumea noastră fizică o izolare totală a unui fenomen de altul este imposibilă.
Cu atât mai mult în lumea spiritului, unde toate distanţele, oricât de uriaşe, sunt numai lăuntrice, simple depărtări interioare, cum există două amintiri extreme, în acelaşi punct nervos.
Singura izolare de Dumnezeu este iadul cel mai de dinafară, dar relativă şi aceasta, căci Dumnezeu i-a biruit porţile.
Căci cu Dumnezeu nu pot exista relaţii de vecinătate. Dumnezeu nu are vecini. Nu e contingent.

Cine poate sta pe pământ alături, megieş cu gravitatea universală? Dar încă vecin cu eternitatea şi megieş cu Dumnezeu?
Aerul nu e viaţa şi totuşi nu putem trăi afară din el... Dar nu e numai respiraţia...
Presiunea enormă a aerului ne pătrunde şi ne umple fiecare celulă, lucrând astfel şi din lăuntru în afară. Chiar după moarte, cadavrul din care s-a retras viaţa nu este ieşit din viaţă. Viaţa continuă să-i supună tuturor marilor ei legi. Dar golit de presiunea intracelulară, orice stârv s-ar preface într-o clipă în praf şi ar pieri ca o arătare.
Tot astfel omul, fără să fie identic cu Dumnezeu, este pătruns de sensul divin care umple fiecare celulă din lume şi-i dă rezistenţa.
Fără divinul din ea, fără presiunea iubirii dumnezeeşti care o impregnează lăuntric, lumea copleşită, pulverizată, ar pieri instantaneu.
Necredinciosul este ieşit din viaţa divină ca un cadavru din viaţa lumească. Lovit de stricăciune, intrat în putreziciunea morală, el urmează să aibă în fiecare fibră a lui lăuntrica presiune divină a acelui aer dumnezeesc care, deşi nu-l mai respiră, îl va însoţi prin toate schimbările şi-i va da sens, formă şi rezistenţă până la judecata de apoi.
Astfel nimic nu rămâne afară. Cel mai din urmă fir de lume este în centrul atenţiei divine... Căci centrul atenţiei divine e pretutindeni.” (Vasile Voiculescu, Gânduri albe)