”Este mai bine să ai un suflet plin de fervoare, chiar dacă faci, în consecință, mai multe greșeli, decât să fii îngust la minte și excesiv de precaut”

(Vincent către Theo, 3 aprilie 1878)

Anul 1888. Theo se află la Paris, mai fericit ca niciodată. La o distanță de aproape 500 de mile, în micuțul orășel Arles din sudul Franței, se află Vincent care locuiește împreună cu un prieten, pictor și el. Cu o zi înainte de Crăciun, Theo primește o telegramă din Arles prin care este anunțat că Vincent este grav rănit. Theo se urcă în trenul de noapte Paris -Arles și timp de 16 ore, cât durează călătoria, se roagă să-l găsească în viață. Așa cum îi învățase tatăl lor, pastorul protestant Theodorus van Gogh, pe vremea când erau copii și locuiau la Zundert: ”Doamne, adu-ne împreună, într-o singură inimă, și fie ca dragostea de Tine să facă legătura noastră și mai puternică.” Ajuns la Arles, îl găsește pe Vincent aproape inconștient, cu capul bandajat pentru ca sângele să nu se scurgă din urechea retezată. Zdrobit de durere, își pune capul pe pernă alături de capul însângerat al celui pe care atât de mult îl iubea și-i șoptește la ureche rugăciunea: ”Întocmai ca la Zundert”, îi spune Theo.

La Groot Zundert, acolo unde Anna van Gogh Carbentus adusese pe lume primul ei copil, pe 30 martie 1852. Copilul s-a născut mort. Levenloos (fără viață). Înainte să-l îngroape l-au botezat: Vincent. Anna și soțul ei Dorus (Theodorus) locuiau în casa parohială,  între biserică și cimitir, acolo unde, exact la un an distanță, pe 30 martie 1853, la ora unsprezece dimineața, a dat naștere unui băiat, de astă dată, viu și sănătos. L-au botezat Vincent după numele tatălui lui Theodorus și Willem după numele tatălui Annei. L-au înscris în registrul Stării civile și, ca un făcut, numărul de ordine a fost tot 29, același cu al fiului mort cu un an în urmă.

După Vincent, au mai apărut în casa parohială alți cinci copii: Anna (1855), Theodorus (Theo, 1857), Elisabet (Lies, 1859), Willemien (Will, 1862) și mezinul Cornelis (Cor, 1867). Reverendul Van Gogh și Anna au făcut tot posibilul să acorde copiilor lor o educație în spiritul moralității și al grijii față de celălalt, hotărâți să-i țină cât mai departe de comunitatea catolică pe care o socoteau lipsită de rânduială și sălbăticită. Puneau mare preț pe munca trudnică fiind la fel de ancorați atât în lumea profană cât și în cea sacră. Aveau convingerea că educația copiilor lor trebuia să îmbine științele cu arta, că Dumnezeu era ca un bun părinte care își îndruma copiii în așa fel încât să-și iubească semenii. Familia van Gogh era deschisă către cultura și viața întregii lumi, primea acasă reviste și ziare din cele mai diferite domenii și credea că doar educația sănătoasă și cultivarea talentelor puteau fi de folos copiilor ei.

Anna- Cornelia Carbentus, căsătorită cu pastorul Theodor van Gogh, era o artistă desăvârșită, cu gusturi rafinate – se putea vedea după modul în care-și mobilase și își împodobise casa. Se pricepea să brodeze, să picteze în acuarelă și nu era zi în care să nu-și împrospăteze casa cu buchete de flori sălbatice sau culese din grădină. Avea și o mare înclinație pentru scris - îi plăcea să se spovedească în lungi scrisori. La rândul lui, Dorus ocupase la parterul casei o cameră pentru îndatoririle lui de pastor unde își bea cafeaua, făcea cateheza și studia  Biblia, dar și alte cărți având o bibliotecă destul de bogată. Tânărul pastor își făcea datoria cu conștiinciozitate și era de o bunătate și de o bunăvoință rară cu enoriașii săi.

Aflat pe patul de spital, rănit și bolnav, Vincent avea să-și rememoreze casa copilăriei cu fiecare detaliu în parte: ”Am revăzut fiecare încăpere din casa de la Zundert, fiecare potecă, fiecare tufă din grădină, toate împrejurimile, ogoarele, vecinii, cimitirul, biserica, grădina noastră de zarzavat din spatele casei- până și cuibul coțofanei din salcâmul cel mare din cimitir”, îi scria el lui Theo, mai târziu.

Casa fusese construită de Dorus van Gogh înainte să se căsătorească și după aceea, pe măsură ce apăreau copiii, a tot construit la ea. Copiii dormeau la etaj și, dimineața, coborau în încăperea din spatele casei unde luau micul dejun și unde familia, de fapt, își petrecea cea mai mare parte a timpului, iarna. De cum se încălzea afară,  grădina prezbiteriului se umplea de râsete și voie bună - alergau, se cățărau, se jucau în pământul nisipos și acestea aveau să rămână pentru toți clipele de maximă fericire.   Chiar și Vincent, rătăcind între viață și moarte la Arles, deseori, se cuibărea cu gândul și cu sufletul în raiul de la Zundert, unde erau  ”cu toții”, deși în copilărie fusese un taciturn care se ținea departe de joaca fraților.

Vincent și Theo s-au considerat întotdeauna niște băieți de la țară:  au iubit natura în toate ritmurile și anotimpurile ei,  au hălăduit pe câmpuri culegând flori sălbatice, colecționând fel de fel de insecte, au iubit soarele, aerul și tot ceea ce le îmbogățea seva vieții din ei. Vincent cunoștea și iubea natura în toate ipostazele ei, dar participa și alături de părinții săi la întreținerea grădinii din spatele casei aflată pe strada Markt, la numărul 26. Părinții aveau valori stricte și bine stabilite și copiii n-au îndrăznit niciodată să se îndoiască de convingerile lor, deși, Vincent, în mintea lui, le găsea pe multe dintre ele, absurde.

Tatăl lui Vincent, pastorul Theodorus Van Gogh avea treizeci și doi de ani când s-a născut el. Era un bărbat suplu, frumos, cu un nas prelung și ferm, cu pomeții proeminenți și cu un maxilar pătrățos. Localnicii îl numeau ”pastorul cel chipeș”, mai ales că, în general, oamenii bisericii nu erau prea atrăgători la chip. Era un om complex, cu o bună instrucție, ferm în convingerile lui, amabil, generos, însă era un tip temperamental, pierzându-și uneori cumpătul atât cu enoriașii cât și cu copiii. Peste ani, primarul din Zundert și-l amintea ca pe ”un bărbat aspru”. Și avea un defect: nu era un bun orator; de aceea, predicile lui erau destul de terne. Și tatăl lui fusese pastor, însă Dorus încerca să-și facă datoria nu neapărat călcându-i pe urme, ci așa cum îl ducea pe el mintea. Anna era cu câțiva ani mai în vârstă decât el, avea o fire puternică, voioasă și practică, fiindu-i o bună parteneră care l-a sprijinit tacit în tot ceea ce a făcut. Avea talent artistic, cum am mai spus, pe care îl moștenise de la tatăl ei, Willem Carbentus, un renumit legător de cărți, ”legătorul de cărți al regelui”. Vincent a moștenit talentul pentru artă și scris de la mama lui și tot ei i-a semănat ca înfățișare. Îi plăcea să facă lungi plimbări solitare pe câmpii, sau să stea zăvorât în casă și să citească.

”El era pomenit ca

un singuratic,

un băiat rău

ciudat

bun la suflet,

urât (părul roșcat și pistruii nu erau considerate semne ale frumuseții pe atunci!),

tăcut” (Deborah Heiligman)

A început să citească de la o vârstă fragedă: mai întâi,  basmele lui Christian Andersen, apoi, a continuat cu lecturi tot mai dificile. Petrecea ore în șir la masa de scris desenând buchete de flori, păsări, animale. Familia nu credea prea mult în talentul lui de desenator și își făcea griji mai mult legate de temperamentul lui de rebel. Roșcovan, pistruiat, temperamental, isteț, tăcut, înflăcărat, binevoitor, solitar, înfumurat, intransigent, ciudat și, mai ales, încăpățânat. Cam astea erau trăsăturile lui și nu era considerat un ”băiat bun” pentru că nu de puține ori avea niște ieșiri vulcanice,  lucru pe care mama i-l trece cu vederea. ”Cel bun” se născuse înaintea lui și zăcea în cimitirul de lângă casă.

Când a împlinit opt ani, Ma și Pa au decis să-l înscrie la școală. Clădirea școlii se afla chiar în fața casei lor, avea o singură clasă de cursuri cu douăzeci și una de mese și bănci lungi, insuficiente pentru 150 de copii. Podelele și pereții interiori erau acoperite cu plăci de faianță albastre. Fiecare masă avea trei călimări și un sertar burdușit cu manuale pe care copiii nu aveau voie să le ia acasă fără permisiunea directorului școlii. Vincent studia istoria, geografia, științele naturale, învăța să scrie, să citească, să deseneze și să cânte. Elevii scriau pe plăcuțe de ardezie și foloseau abacul pentru socoteli. Dintr-o dată, Vincent, mai mare decât Theo cu patru ani începe să-l îndrăgească, merg împreună la școală și îl trage după el în hălăduielile din jurul Zundertului.

Pe 8 februarie 1864, Vincent desenează pe o foaie albă de hârtie o fermă. Avea 11 ani și desenul era neobișnuit pentru un copil de vârsta lui, ca atare, Dorus a scris pe versus data și numele ”Vincent”. Câteva luni mai târziu, părinții au decis să-l  înscrie pe Vincent la  școala privată de la Zevenbergen  a domnului Provily. Theo era doar un băiețel de șapte ani și a rămas acasă. Era un copil liniștit, sensibil și nu avea  accesele de furie ale fratelui său mai mare.

La vârsta de treisprezece ani, Vincent este retras de la școală și este mutat la Tilburg, orășel aflat la 50 de kilometri de Zundert, pentru a merge la ”Școala gimnazială Regele Wilhelm al II- lea”. Aici, urmează cursuri de germană, neerlandeză, matematică, istorie, geografie, botanică, zoologie, gimnastică și desen. Arta este considerată prioritară la această școală și profesorul de desen este unul de excepție. Chiar înainte de a împlini cincisprezece ani, Vincent se satură de școală și renunță. E un adolescent cu toane, încăpățânat, uneori, prea sigur de sine și tatăl său îl consideră destul de ciudat pentru că e lipsit de orice calități sociale, incapabil să se integreze în lumea în care trăiau. El ar fi fost fericit să rămână la Zundert, să mai copilărească, să scrie, să citească, să umble pe toate coclaurile, departe de lumea dezlănțuită.

La patru luni după ce împlinește șaisprezece ani, Vincent își începe ucenicia la Goupil, firma unchiului Cent, de la Haga. Dorus și Anna îl instalează în gazdă la familia lui Willem Marinus Roos, oameni cumsecade care se ocupă cu vânzarea obiectelor de artă, având galerii de artă chiar la Paris, Bruxelles, Londra și New York.  Casa familiei Willem Marinus Roos este un mediu în care arta este la ea acasă, unde Vincent trebuie să învețe o mulțime de lucruri  despre artă. De astă dată, nu mai este vorba despre flori sălbatice, gândăcei, despre razele blânde ale soarelui și despre boabele de rouă spânzurate pe firele de iarbă. De astă dată, este vorba despre pictură adevărată, despre obiecte de artă, despre valoare, despre multele cunoștințe necesare să te poți mișca cu delicatețe și cu rigoare, totodată, în această lume. Vincent va fi școlit să ajungă negustor de tablouri!

Însă casa familiei Roos nu poate să- i ostoiască lui Vincent dorul de casă, chiar dacă printre tinerii de acolo o întâlnește pe Caroline, una dintre domnișoarele familiei care-i atrage atenția.  Vincent are deja 19 ani; e un tânăr harnic, punctual, conștiincios,  îndrăgostit de Caroline și legat printr-un nevăzut fir roșu de fratele său, Theo, care abia împlinise cincisprezece ani. În acest moment începe corespondența lor care va dura o viață. ”Între douăzeci și treizeci de ani, viața este marcată de tot felul de pericole, de o mare primejdie, da, primejdia păcatului și a morții.” Vincent către fratele său Theo, începutul lui septembrie 1876

Între timp, Theodorus van Gogh părăsise Zundertul și se stabilise cu familia la Helvoirt, alt sat brabantin, în apropiere de Tilburg.

”Tocmai pentru că dragostea este atât de puternică, nici noi nu suntem în stare, de cele mai multe ori, mai ales în tinerețe (adică la vârsta de șaptesprezece, optsprezece, sau douăzeci de ani) să ne conducem cum trebuie barca .” (Vincent către Theo 12 noiembrie 1881)

În ianuarie 1873, Dorus îl retrage și pe Theo de la liceu și-l trimite să lucreze împreună cu Vincent pentru Galeria Goupil, dar nu la Haga, ci la o filială a galeriei de la Bruxelles. Era cel mai tânăr vânzător, nu împlinise încă șaisprezece ani și, cu toate că în față avea o bună perspectivă de realizare în domeniul comerțului cu obiecte de artă, Theo era copleșit de viața agitată a orașului. Vincent, care are aproape douăzeci de ani, își strânge fratele la piept cu un braț protector și-i propune să-i ghideze pașii cu dragoste și cu duioșie de frate mai mare. Alături de cei doi tineri stau părinții și le dă sfaturi de câte ori au nevoie. Deși la slujbă se descurcă foarte bine, în viața sentimentală, Vincent are necazuri: este îndrăgostit de Caroline Haanebeek care se mărită. Este retras, abătut, suferă în tăcere și, în marea lui disperare, se declară ateu. În această perioadă are loc prima ruptură din viața lui. Însingurat și retras lipsit de înțelegerea celor din jur, se pare că ar fi frecventat cartierul cu bordeluri din Haga și ar fi contractat și o boală venerică. E, pur și simplu, terifiat la gândul că   părinții ar putea să afle.  În loc să fie înțeles, este judecat și condamnat de familie, dar și de unchiul Cent și ceilalți directori ai galeriei care-l transferă la Londra. În drumul său către Londra, Vincent se oprește la Paris pentru a vizita Luvrul, Muzeul Luxemburg și Salonul anual de artă organizat de Academia Franceză. Ajuns în Anglia, se stabilește, inițial, la periferia Londrei, apoi, se mută mai aproape de locul de muncă în cartierul Brixton, la o pensiune de pe Hackford Road, unde locuiește alături de o femeie și fiica acesteia. Deși, la început, n-a fost prea încântat de oraș, cu timpul se îndrăgostește de Londra și începe să intre în normalitate dând speranțe părinților că va lua viața de la capăt. Departe de țară și de cei dragi nu-i trecuse focul iubirii pentru Caroline, încă se simțea trist și neajutorat, distanța nu-l ajutase decât să idealizeze figura femeii iubite. Continuă să-i trimită scrisori și fotografii cu opere de artă pentru albumul ei personal. Vincent Fusese întotdeauna diferit, cumva ciudat, față de ceilalți membri ai familiei și începuse singur să-și pună întrebări dacă nu cumva suferă de o boală psihică. Trecerile lui de la o stare la alta atât de rapid semnifică începutul unei tulburări bipolare. Fumează mult, mănâncă puțin, stă retras, nu are o iubită, nu are prieteni ceea ce îi agravează boala. Însă cea care-l readuce la viață este Ursula, fiica doamnei Loyer, la care ședea cu chirie. Idila cu Ursula ajunsese destul de departe, tânărul Vincent merge acasă de Crăciun cu gândul să se întoarcă la Londra și s-o ceară de nevastă.  Își calcă pe inimă și reușește să-i spună ce simte pentru ea. Pe fată o pufnește râsul. E cu neputință! E deja logodită! Pur și simplu, ca orice cochetă, se jucase cu inima lui. Râde, râde și îi explică flamandului greoi, ale cărui apucături cam necioplite îl distrau, că  se înșelase.

”De doi bani fericire! Nu va avea cei doi bani de fericire. Vincent se încăpățânează, se îndârjește...Nu va ceda. O somează brutal pe Ursula să rupă logodna, să-l ia pe el care o iubește cu atâta patimă. Nu-i cu putință să fie azvârlit, blestemat în felul ăsta! Nu-i răspunde decât râsul Ursulei. Râsul batjocoritor al Destinului.”

(Henri Perruchot, Viața lui van Gogh)

Cu sufletul rănit, adâncit în muțenie, Vincent se întoarce acasă. Părinții încearcă să-l mângâie însă toate consolările lor rămân fără ecou. Se închide în camera lui și fumează ca un disperat. Încă îi sună în urechi râsul batjocoritor al Ursulei și se întreabă cu obidă ce nu-i în regulă la el. De ce l-a refuzat? Între timp, directorul de la Londra îl cheamă înapoi unde se întoarce însoțit de Anna, sora lui mai mică. Prezența Annei îi face bine, fata găsindu-și un post de profesoară se mută la cincizeci de kilometri de Londra. Și, deși continuau să se vadă, Vincent revine la viața dezordonată de dinainte, e haotic, nu-și mai face nici la galerie treaba cum se cuvine. Pe 30 martie 1875, împlinește 22 de ani și este trimis la Paris să lucreze la sediul central al Galeriei Goupil. Nu era o avansare, ci mai degrabă o încercare a unchiului Cent de a-i salva cariera de negustor de artă. Anna se întoarce la Helvoirt și Vincent, singur în Paris, orașul plăcerilor și al artelor, se retrage în sine avid și despuiat în același timp  de iubirea pe care nimeni nu i-o oferise.

Theo se acomodase, la rândul lui, la filiala din Bruxelles lăsând șefilor o impresie foarte bună. La fel ca Vincent își petrece și el timpul liber în lungi plimbări în afara orașului așa cum făceau acasă, la Zundert. După câteva luni este adus la Haga în locul lui Vincent și se instalează la aceeași familie la care locuise acesta. Dar viața e plină de surprize și când nici nu împlinise șaptesprezece ani se îndrăgostește de Annet, sora mai mică a Carolinei. Vincent îl susține și-i recomandă să citească ”L` amour” de Jean Michelet, o carte despre iubire și femei.

Vincent și Theo: doi frați îndrăgostiți de două surori care nu le împărtășiseră sentimentele. Annet suferea de o boală fatală și se stinge din viață pe 14 iunie 1875. Theo este distrus. Vincent îi scrie cu duioșie și îi sugerează să părăsească Haga, orașul nefericirii amândorora. Erau prea multe amintiri acolo. Moartea unui alt chiriaș tânăr din casa în care locuia Theo îl zdruncină cu totul și cade într-o depresie profundă. ”Ai grijă, bătrâne”, îi scria Vincent fratelui său. ”Nu-ți pierde curajul în fața sorții.” Îl roagă să mănânce și să renunțe la o parte din cărți. ”Mi-ai urmat sfatul, te-ai desprins de cărțile  lui Michelet, Renan etc.? Lucrul ăsta îți va reda liniștea sufletească. Paginile lui Michelet referitoare la ”Portretul de femeie” de Ph. De Champaigne, nu trebuie totuși uitate, și nu uita nici de Renan. Dar cu toate acestea, distanțează-te de ei. Citește-l pe Erckmann – Chatrian: ”Recrutul, Waterloo” (Istoria unui recrut din 1813. Waterloo),  ”Prietenul Fritz” și de asemenea ”Doamna Tereza”. Citește-le dacă poți. Când schimbi hrana, revine apetitul.”

Deși nici el nu strălucea în relația cu viața, Vincent îi scria aproape zilnic lui Theo, dar mesajele lui îl lăsau rece. Ghinionul face că se împiedică pe o stradă înghețată din Haga și se rănește grav la un picior. Până la urmă, Crăciunul îi adună pe toți laolaltă. Fericirea lui Vincent este de scurtă durată. Întors la Paris intră în conflict cu șeful care îl concediază pentru că-și permisese să plece acasă de sărbători când vânzările erau în toi. În primăvară, activitatea de la Goupil se încheie și Vincent se întoarce acasă la părinți unde nu stă prea mult pentru că-și găsește un post de profesor pe coasta de est a Angliei. Are 23 de ani și se simte bine în Ramsgate, oraș aflat la Marea Nordului. ”Marea era de un galben ocru, mai cu seamă de-a lungul țărmului, îi scrie el lui Theo zugrăvindu-i marea la vreme de furtună, iar orizontul era străbătut de o dungă de lumină. Iar deasupra, norii se rostogoleau enormi, înfricoșători, de-un cenușiu întunecat; ploaia cădea în lungi șuvițe oblice.”  Theo  îi calcă pe urme trecând prin cartierul prostituatelor unde se îmbolnăvește grav. Părinții îl iau acasă la Etten – unde se mutaseră- iar Vincent se întoarce și el în Olanda și se angajează la un magazin care comercializează papetărie, ziare, reviste, reproduceri după tablouri.

Când împlinește 24 de ani  Vincent și vrea să se dedice exclusiv lui Dumnezeu așa că decide să urmeze seminarul teologic din Amsterdam. Trebuie să învețe greaca și latina și primește lecții de la un tânăr rabin, Mendes da Costa. Însă tânărul novice n-a fost dotat cu disciplina studiilor universitare, e plin de pasiune, e patima însăși. Așa cum hotărâse familia, aici, locuiește la unchiul Johannes, viceamiralul. Dar nici visul cu religia nu ține mult. În 1878, abandonează școala și pleacă la Paris, la Theo, să vadă Expoziția Universală. Familia este foarte îngrijorată: nimeni nu știe ce se va alege de el.  Nu stă nici acolo prea mult, pleacă la Bruxelles și decide să predice Biblia săracilor, însă ceea ce-l atrăgea era arta. Primește o învestire din partea Comitetului de Misiune al Bisericilor Asociate din Belgia și, în februarie 1879, pleacă la Borinage o micuță localitate minieră. Sătenii îl privesc ca pe un ciudat: se mută într-o colibă goală, renunță la haine, la mâncare, la igienă deși nimeni nu-i ceruse să depună jurământ de sărăcie. Alarmați, părinții decid să-l ia acasă, dar Vincent nu cedează. Nu fervoarea religioasă îl adusese în această stare, ci boala psihică care îl copleșea de la an la an. Și, în vreme ce Vincent se complace în sărăcie, Theo devine tot mai ambițios și începe să se perfecționeze în negoțul cu artă. Viața lui dezordonată – mai degrabă îi speria pe săteni decât să-i atragă către credință, îi determină pe cei de la Asociație să se lipsească de misionariatul lui. Auzind atâtea vești proaste despr el, Theo decide să-l viziteze la Borinage. Relația lor se strică în momentul în care Theo îi solicită să nu mai lenevească, să nu-și mai risipească viața. Se simte neînțeles, abandonat, lipsit de dorința de-a mai trăi și cu ultimele puteri pleacă acasă la părinți. Dorus și Anna rămân șocați când își văd fiul în zdrențe, slab, nespălat precum un cerșetotr. Nu le stătea în fire să-l dădăcească, dar îl primesc cu multă generozitate și-l pun pe picioare. La 26 de ani Vincent era singur, susținut de părinți, certat cu Theo și îndepăratat de Dumnezeu. Pleacă din nou în nordul Franței, de astă dată la Courrieres, oraș minier aflat la 80 de km de Borinage. Aici caută atelierul pictorului Jules Breton, însă, dezamăgit de atelierul acestuia pe care-l vede prea măreț pentru un pictor, renunță să intre la el. Aici va face o descoperire – în biserica cea veche găsește o copie după Tizian care i se pare ”de un ton magistral”.  Singur, distrus, lipsit de apărare se vede constrâns să pornească pe singura cale care îi rpmânea deschisă. De aici înainte  va fi altul- cunoscuse deșertăciunea, înșelătoria, batjocura, deznădejdea, trădarea  Trăiește o vreme din vânzarea desenelor pe care le adusese cu el și astfel  începe cariera lui artistică.

 

Iulie 1880

Dragul meu Theo

 

”Îți scriu cam fără tragere de inimă, căci n-am mai scris de atâta timp și asta din mai multe pricini. Până la un anumit punct, ai devenit pentru mine un străin, tot așa cum sunt și eu un străin pentru tine, și poate mai mult decât îți închipui , poate c-ar fi mai bine să nu mai continuăm așa. Probabil nu ți-aș fi scris nici acum dacă nu m-aș fi simțit obligat, dacă n-ar fi fost necesar să-ți scriu, dacă, zic -eu tu nu m-ai fi adus la necesitatea  de a-ți scrie. Am înțeles la Etten că tu ai trimis cincizeci de franci pentru mine, ei bine, i-am primit. Desigur, fără tragere de inimă, desigur, cu un sentiment de melancolie, dar am ajuns la fundul sacului, cum altfel aș fi putut să procedez?

Iată deci că îți scriu ca să-ți mulțumesc. După cum știi, m-am întors la Borinage, deși tata mi-a spus să rămân mai degrabă în apropiere de Etten, n-am zis nu, dar cred că am ales mai bine așa. Fără să vreau am devenit în familie un personaj nespus de suspect, oricum n-aș fi, unul care nu merită încredere, cum aș putea eu să mai fiu util cel care am ajuns să fiu? De aceea am ajuns să cred că e mai avantajos și e mai bine să plec și mai rezonabil să stau la  distanță, fiind cel care sunt. E ca o năpârlire a păsărilor, timpul în care ele își schimbă penajul, aceasta este adversitate sau răutate, timpuri grele pentru noi toți  ca să mai putem  fi și umani. Putem rămâne în acest timp de năpârlire, putem de asemenea să ieșim înnoiți, dar toate acestea nu se fac în public, este mai greu să te amuzi, de aceea e mai bine să rămâi acoperit. Bine, fie”

Așa își începea Vincent scrisoarea către fratele său, Theo, la sfârșitul lunii iunie când se întorsese la Borinage. Aparent, voia să-i mulțumească pentru banii primiți de la el, dar adevărul era că nu mai putea suporta înstrăinarea și nu-i era deloc ușor să-i recapete încrederea lui și familiei. Cu un an înainte, Theo îi sugerase să-și folosească talentul artistic și să devină litograf. Vincent se simțise atunci insultat, nu dorea să ajungă un simplu executant de cărți de vizită. Acum, începuse să deseneze și își dăduse seama că era mai fericit ca niciodată atunci când desena. Cu pasiune și perseverență își petrecea zilele umplând pagini de desen cu schițe în grafit și peniță de trestie. La sfârșitul lui august, îi scria din nou lui Theo: ”Află că sunt tocmai pe cale să schițez câteva desene mari după Millet...Ei bine, poate că, dacă le-ai vedea, n-ai fi prea mulțumit.” Îi cere lui Theo să-i trimită orice reproducere după lucrările artiștilor pe care îi aadmiră și Theo i le trimite alături de o scrisoare. Legătura dintre cei doi frați se refăcuse. Vincent desenează tot mai mult, stăpânește bine instrumentele de lucru și începe să vadă lumea cu ochi de artist. Speră că va începe să câștige bani din munca lui din care va trimite și familiei, dar, până atunci, încă mai era el în nevoie. Oare chiar va fi și el îngenuchiat de sărăcie și nu va fi capabil să se realizeze?

Theo este promovat și este numit director general al filialei Goupil din Paris, de pe Bulevardul Montmartre, numărul 19. Zona e înțesată de oameni bogați și eleganți și părinții sunt mândri de avansareaa fiului lor. Doar gândul la Vincent le întunecă bucuria și, pe bună dreptate, pentru că pleacă de la Borinage la Bruxelles îndreptându-se către un nou eșec. Primăvara îl găsește pe Vincent la Bruxelles în atelierul pictorului van Rappard care nu are decât 22 de ani, deci,mai tânăr cu cinci ani decât Vincent. Între zdrențărosul van Gogh și aristocratul van Rappard  se înfiripă o prietenie câtse poate de ciudată. De unde atâta patimă, atâta ardoare pentru artă în vagabondul care se hrănea doar cu pâine și apă? În atelierul lui van Rappard, van Gogh învață legile  perspectivei.  După Paști, se mută acasă,  în Etten, și  începe să deseneze în creion, în cărbune. Peste vară, vine în vizită la ei Kee Vos, verișoara lor, rămasă de curând văduvă și cu un copil de opt ani. Vincent se îndrăgostește de ea și-i cere s-o ia de nevastă, însă ea îl respinge. Vincent insistă, Kee pleacă de la ei și părinții încearcă să-l convingă s-o lase în pace. Se îndrăgostise atât de tare de ea și pentru nimic în lume nu voia să renunțe, însă în toată această vâlvătaie plină de dramatism Vincent continuă să lucreze și să-i trimită crochiurile lui Theo. Îi cere bani să meargă la Amsterdam s-o vadă pe Kee care fugise de insistențele lui nebunești. Nici părinții ei nu sunt de acord cu această iubire pentru verișoara lui bună. Refuzat brutal și de astă dată, Vincent își recunoaște înfrângerea iremediabilă. În inima lui își face loc un gol imens pe care iubirea nu-l va locui niciodată. Și iubirea lui decare nimeni,niciodată nu a avut nevoie îi va înflăcăra arta. Doar vârtejurile de culoare vor rămâne mărturie a strigătului său pătimaș de adorație.

Pleacă la Haga la pictorul Anton Mauve și-i cere să-l lase să ucenicească pe lângă el, dar nu stă mult nici pe lângă acesta. Împrumută 100 de guldeni de la el să-și închirieze o cămăruță și să cumpere câteva piese de mobilier decente. ”Cred că este foarte bine că te-ai instalat la Haga, îi scrie Theo și sper să fac cât pot de mult până vei putea să câștigi singur bani, dar ceea ce nu-mi place este felul cum ai plănuit să-i părăsești pe Ma și pe Pa. Pa nu poate trăi făcându-și sânge rău pentru tine. Este de datoria ta să pui lucrurile la punct cu orice preț.” Între cei doi are loc un schimb de scrisori în care fiecare își susține punctul de vedere, însă, până la urmă, fiecare lasă de la el- nu-și pot permite să se despartă. Vincent e un copil mare care are încă nevoie de susținere. Theo îl iubește ca pe ochii din cap și știe că fără ajutorul lui s-ar pierde.

Vincent muncește din greu sub îndrumarea lui Mauve pe care îl divinizează. Trebuie să te perfecționezi, îi spune acesta și-l sfătuiește să renunțe a copia după alții și să-și ia modele adevărate, însă modelele trebuie să fie plătite. Și cu toate că Theo îi trimite bani nu sunt suficienți să-și plătească modele tot timpul. În cele din urmă, găsește o femeie de treizeci de ani însărcinată și cu un copil de patru ani care trăia într-o sărăcie lucie. Are de asemenea o mamă și o soră tânără care ar fi dispuse să pozeze și ele. Pe femeie o cheamă Clasina Maria Hoornik. Vincent îi spune Christien sau Sien. O învață să pozeze, dar din cauza ei se ceartă cu Mauve.

În aprilie 1882, Vincent îi trimite lui Theo un desen reprezentând o femeie. Era un nud intitulat ”Suferință”, bine executat, tulburător, plin de melancolie. Femeia era redată exact așa cum o vedea el cu toată suferința vieții ei, dar și cu suferința lui că nu-i poate spune lui Theo cine-i Sien, că dacă ar afla Ma și Pa s-ar supăra cumplit, că din cauza ei Mauve nu voia să-l mai vadă intuind relația lor. Suferință, pentru că totul trebuia să fie ținut de ochii celorlalți care l-ar fi judecat aspru. Tersteeg află de la Mauve despre relația lui Vincent cu Sien și-l amenință că-i va spune lui Theo să nu-l mai susțină material. Care era mărul discordiei? Vincent o întâlnise pe Sien pe străzi unde se prostitua, flămândă plină de mizerie și gravidă pe deasupra. O aduce acasă, dar mai înainte o duce la spital că era bolnavă. Când a întâlnit-o prima dată nici nu i-a trecut prin cap să-și lege viața de a ei. Până la urmă, consideră că suferința o făcuse să dobândească un suflet frumos și intenționa să se însoare cu ea. Îl imploră pe Theo să le spună părinților și să-i înțeleagă relația.

Sien se reface și se străduiește să-i intre în voie lui Vincent mulțumindu-se cu pâine și cafea pentru munca ei de model. E o pereche potrivită pentru faptul că se acceptă așa cum sunt și nu-și încalcă unul altuia teritoriul.

Vincent către fratele său Theo

Haga, 5 august, 1882

Am pictat săptămâna aceasta un peisaj care te vor ajuta să-ți faci o impresie asupra Scheveningue-ului, așa cum l-am văzut când ne-am plimbat prin el. Un studiu mare cu mult nisip și cer - un cer uriaș în care griul rafinat se amestecă cu albul cald din care se străvede o micuță pată de bleu suav- nisipul și marea sunt proiectate într-o  lumină clară care devine, cu timpul, aurie, peisaj animat de prezența unor siluete umane micuțe și de bărcile pescarilor în culori reci, violente, ciudate. Am făcut crochiul unei bărci de pescari care își ridică ancora.  Caii sunt pregătiți pentru a fi înhămați la atelaj să tragă barca în mare. Îți trimit aici un mic crochiu al bărcii. Mi-a luat mult timp să-l pictez pentru că am preferat să pictez pe lemn sau pe pânză. Am avut nevoie de multe culori pentru că am lucrat pe mai multe straturi și am dat o anumită fermitate culorilor.Este foarte ciudat că uneori și eu și tu avem aceleași idei. Așa am pornit ieri seară să fac un studiu cu o pădure și sigur această săptămână voi fi foarte ocupat de treaba asta și cu profunzimea culorilor. Aș fi vrut să discut cu tine despre schișa  pe care am făcut-o  și uite că, din întâmplare, în scrisoarea primită în dimineața aceasta tu îmi vorbești că ai fost  uimit  în Montmartre  de culorile foarte puternice, dar care se pot armoniza.

Nu știu dacă ne-a surprins același lucru, dar știu că pe mine chiar m-a surprins și probabil căți tu ai simțit la fel și ai văzut lucrurile în același mod. Pădurea  a căpătat deja culorile toamnei, sunt nuanțe ale culorilor pe care le-am văzut doar în tablourile vechilor maeștri olandezi. Am fost ocupat ieri seară cu un câmp împădurit, puțin în pantă, acoperit de frunze de fag îngălbenite și uscate. Pământul era de un roșu spre brun în unele locuri  mai luminos, în altele, mai întunecat , din cauza umbrei copacilor care proiectau umbre, unele fine, altele mai accentuate pe jumătate șterse. Umbrele se mișcau și am ajuns la concluzia  că-mi era foarte greu să obțin o profunzime a culorilor pentru a reda forța și fermitatea acestui teren, dar numai pictând mi-am dat seama că există multă lumină în acea obscuritate. Trebuia să păstrez lumina și totodată să conserv ardoarea și profunzimea acestei coloristici atât de bogată.

Ne putem imagina un covor atât de minunat lucrat în acest brun-roșcat profund în înflăcărarea unui soare într-un asfințit de toamnă filtrat prin crengile copacilor. Din acest pământ cresc fagi aurii, luminați  pe o parte unde se vede un verde strălucitor și cealată parte din umbră este de un verde întunecat și puternic.

Deasupra  acestor trunchiuri, deasupra acestui pământ brun-roșcat se întrinde un cer străveziu, bleu-gris, cald, aproape spre albastru sclipitor. Și mai jos e un mal întunecat acoperit cu verdeață și un pâlc de arbuști și flori galbene. Câteva siluete de căutători de lemn  sunt aici ca niște pete compacte întunecoase, ca niște umbre misterioase. Boneta albă a unei femei care se apleacă să rupă o rămurică uscată contrastează cu brunul roșcat al solului. O fustă iese în lumină- o umbră în mișcare cade- silueta întunecoasă a  unui bărbat se înalță deasupra crângului. O bonetă albă, un capișon, un umăr, un bust de femeie se profilează spre albastrul cerului. Aceste siluete sunt încărcate de poezie când apar în umbra adâncă a asfințitului ca niște uriașe figurine de teracotă lucrate într-un atelier.

Ți-am descris natura, nu știu în ce măsură voi putea s-o redau în picturile mele, dar știu că am fost foarte încântat de armonia dintre culori: verde, roșu, negru, galben, albastru, brun, gri. Este cam în genul lui Groux, o armonie a culorilor precum în ”Plecarea recrutului”, pictura din Palatul Ducal.

Îmi este foarte greu să pictez. Folosesc pentru fundal  un  tub și jumătate de  alb- și  în același timp acest fundal e foarte întunecat- apoi, ocru, galben, negru, pămânțel, brun închis și rezultatul va fi un brun roșcat care variază de la brun spre bordo puternic apoi, către un roz pal și gălbui.   Apoi, sunt  mușchii și o mică ridicătură  de pământ acoperită cu iarbă proaspătă care captează lumina și strălucește puternic și este foarte greu de redat. Iată, în sfârșit, o schiță despre care am pretenția să spun că are o semnificație și că vorbește ea însăși.

Când am lucrat-o mi-am zis: nu plec de aici până când nu văd nuanțele toamnei în asfințit care sunt atât de sobre și de misterioase. Am fost obligat să pictez repede să nu pierd momentul - și siluetele au fost plasate din câteva tușe puternice, dintr-o dată.  Am fost uimit să văd o parte  dintre aceși arbuști erau bine înfipți în sol, am început a-i picta din pensulații, dar din cauza amestecului de culoare prea legat un tușeu era egal cu zero și numai folosind și tubul de vopsea mi-au ieșit rădăcinile și trunchiurile pe care le-am retușat cu pensula.

Da, iacătă-le, ies în relief și se văd puternic înrădăcinate. Într-un fel sunt mulțumit că nu m-am școlit să pictez. Așa n-aș fi fost în stare să depășesc aceste piedici, însă acum spun nu cedez – altfel,  aș fi spus dacă nu-i posibil, nu-i posibil, însă trebuie să încerc și chiar dacă nu știu cum trebuie, o  s-o fac. Nici eu nu mai știu cum le pictez, mă așez în fața pânzei albe, privesc ceea ce am în fața ochilor și-mi spun că pânza albă trebuie să se transforme în ceva- revin continuu nemulțumit asupra lucrării- o pun alături, mă odihnesc, o privesc cu un soi de angoasă- rămân în continuare nemulțumit pentru că am acest minunat spirit să fiu mai degrabă nemulțumit decât mulțumit- văd adesea în lucrarea mea un ecou al imaginii care m-a uimit, văd că natura mi-a povestit ceva, mi-a vorbit și eu am stenografiat. În stenograma mea rămân cuvinte indescifrabile – greșeli, lacune, altădată rămâne ceva despre care pădurea sau plaja, sau silueta spun că aceasta nu este un limbaj matematic sau convențional, că nu este el însuși născut în natură, însă este structurat într-o manieră savantă. Iată o schiță cu niște dune de nisip. Sunt aici aceste tufișuri pe o parte, cu frunze albe și pe cealaltă parte, frunze de un verde întunecos strălucitor. Pe fundal se vede pădurea întunecată.  (Trad. din franceză Maria Sava)

O vreme, Theo nu-i mai răspunde la scrisori, apoi, îi spune că nu-l va abandona, că-l înțelege că trăiește c-o femeie cu un statut inferior față de al lui, dar îl roagă să nu se căsătorească cu ea. Nu era ceva ieșit din comun ca un tânăr să trăiască cu o prostituată și el ca frate îl înțelegea. Între Paris și Haga circulă scrisorile până când, la un moment dat, Theo tace din nou. Vincent se aruncă nebunește în muncă, nu doarme, nu mănâncă și încearcă se reînnoade legătura cu Theo trimițându-i alte lucrări. Salvarea îi vine de la unchiul Van Rappard care îl vizitează și-i plătește să restaureze un desen. Îi laudă lucrările lui și Vincent e foarte încântat. Insomnia, febra cronică, senzația de slăbiciune și alte simptome dovedesc că Vincent se îmbolnăvise de gonoree. Este internat de urgență la spital și nu peste mult timp, Dorus îl vizitează fără să știe adevărata situație. Constată, totuși, că Vincent arăta tot mai rău și erau slabe speranțe să-și mai revină. După ce se externează, Sien dă naștere la un băiețel și Vincent închiriază un apartament mai mare unde o aduce cu amândoi copiii. Îl roagă pe Theo să-l viziteze ca să vadă cât de fericit este. Nu vine Theo, ci Tersteeg, fostul lui șef  care refuză să-i mai vadă vreo lucrare și-l amenință că-l va spune părinților. Era inacceptabil să trăiască pe banii lui Theo cu o femeie cu doi copii. Dar Vincent are nevoie de Theo mai mult decât de oricine.

Ca să-l îmbuneze, Vincent pictează moara lor de vânt, imagine a legăturii lor indestructibile, indiferent de vicisitudinile vieții. În realizarea acestei lucrări Vincent folosește acuarele, creion și peniță cu tuș pe hârtie. În pictură apar patru personaje, dar proieminente sunt siluetele a doi bărbați – Vincent și Theo. Pe lângă desen îi trimite o scrisoare: ”Îți repet, totodată, că mi-e foarte dor de tine, izolat cum sunt de toți și de toate, fiindcă am nevoie de empatie și de căldură”. Theo se lasă convins și vine în vizită la fratele lui. Cei doi sunt legați prin multe fire nevăzute, mai mult prin diferențe decât prin asemănări; un liant puternic îi ține strâns uniți și-i face să se sprijine reciproc, să simtă că unul fără celălalt nu mai poa te respira. ”În momentul de față, paleta mea este pe cale să se dezghețe, sterilitatea începuturilor  adispărut.” (Vincent către Theo, 28 octombrie 1885)

Imediat după plecarea lui Theo, Vincent se afundă în studiu. Îl preocupa mult perspectiva, în acest moment, și pentru asta își cumpărase un instrument numit ”cadru pentru studiul perspectivei” lucrat după cadrul construit de Albrecht Durer și prezentat în manualele de artă. Vincent adaugă firelor de pe verticală și orizontală, inițiale, fire pe diagonală, apoi duce cadrul la un fierar să-i monteze colțuri și suporturi de fier pentru a-l instala lângă șevalet. (Pentru cei care nu știu acest cadru împărțea desenul astfel încât să respecte proporțiile.)

Începe deja să-și semneze lucrările semn că devenea conștient de valoarea sa. Dorus și Anna se mută la Nuenon un orășel din Brabant și Vincent le face o vizită încântat de peisajele din afara orașului mult asemănătoare cu cele de la Zundert. În continuare, Theo întreține pacea în familie. Vincent pleacă la Haga, dar, de astă dată, locuiește singur; traiul alături de Sien și de copiii ei era prea obositor pentru el. Și iată că vine rândul lui Theo să cunoască la Paris o femeie de care se îndrăgostește la nebunie. La fel ca femeia pe care o iubise la Haga este bolnavă și aparține clasei de jos. Tot greul cade în spinarea lui: bani lui Vincent, bani acasă, părinților, bani s-o susțină acum și pe Marie. Vincent e disperat că Theo s-ar putea să nu-l mai susțină financiar și-i oferă toate lucrările lui să le vândă. Dar Theo este în mare suferință nu din cauza greutăților financiare, ci din cauza vieții lui sentimentale pe care nu știe cum s-o mai echilibreze. Marie este și catolică și săracă, imaginea lui ar fi avut de suferit, iar Ma și Pa ar fi fost foarte supărați. Acum, ambii frați erau măcinați de consecința ”faptelor bune” pe care le făcuseră, de-a se îndrăgosti și de-a sta împreună cu femei de la periferia societății.   La urechile lui Theo ajung vești deloc bune legate de sănătatea lui Vincent. Merge să-l vadă la Haga și vede cu ochii lui cât era de slab, de prost îmbrăcat și de chinuit. Îl sfătuiește să se despartă de Sien, dar Vincent consideră că are o obligație față de copii, mai ales față de Willem, băiețelul care stă tot timpul în preajma lui. Singurul lucru pe care-l poate face Theo este să-l ajute pe Vincent să vândă o parte din lucrări. În cele din urmă, Vincent se desparte de Sien, părăsește Haga și se mută în Drenthe sperând că va avea mai mult noroc să picteze și să vândă pentru a se întreține singur. Nici Theo nu-i mai fericit. Se întoarce la Paris și le spune părinților că vrea să se însoare cu Marie stârnind o adevărată furtună. Nici cu șefii de la Goupil nu se împacă prea bine: își dorește, pur și simplu, să dispară, vrea să plece în America și să lase totul în urmă. ”Nici tu și nici eu n-ar trebui să facem asta vreodată, e curată sinucidere”, îi scrie Vincent.  Uneori, îi mărturisește el lui Theo și eu am crize de melancolie și vreau să dispar, dar frații Van Gogh nu au voie să recurgă la sinucidere. Doi pelicani răniți! – asta sunt frații Van Gogh, care se sprijină unul pe celălalt sângerând pentru fiecare palmă cucerită pe drumul vieții. Trăiesc într-o lume prea strâmtă pentru ei, prea încorsetată de cutume și ei sunt prea dornici să ia de la viață atât cât le oferă. Aici e marea lor dramă.

Decembrie 1883. Pe o vreme cumplită,  cu un viscol puternic, Vincent își ia toate materialele și ustensilele de lucru și pleacă pe jos  acasă, la Nuenen. Ajunge murdar, epuizat, zdrențăros ca o epavă umană. E primenit și hrănit, iar Dorus cu Anna încearcă să-i îndulcească puțin chinul și transformă uscătoria în atelier ca fiul lor să poată picta. Într-una din zile când se afla pe câmp și picta e chemat acasă de urgență. Anna avusese o fractură de femur și Vincent o va îngriji cu devotament. Dorus îi scria lui Theo: ”Vincent rămâne exemplar în privința empatiei, agrijii dovedite, și totodată muncește cu cea mai mare ambiție la picturi.”

Între Vincent și Theo lucrurile se precipită din nou. Vincent are impresia că Theo nu-l ajută prea mult să-și vândă lucrările, iar Theo îl acuză că nu vrea să evolueze deloc, deși, între timp încearcă să-și convingă șefii de la Goupil de valoarea noului stil în pictură creat de fratele său. Vincent studiază, lucrează, nu-și permite să-și contrazică fratele și să nu facă nimic. Însă viața îi oferă o nouă surpriză. Anna ținuse în casa parohială un curs de țesut și, după ce-și rupe piciorul, cedează cursul unei vecine, Margot Begemann, în vârstă de 43 de ani. Vincent avea 31. Se îndrăgostesc unul de celălalt și Vincent se hotărăște s-o ceară de soție. Margot acceptă, dar, ca de obicei, trebuia să ceară amândoi acceptul familiilor. Margot este ridiculizată de cele două surori mai mari și nemăritate, iar Vincent se ceartă rău cu Theo. Vincent e învățat cu certurile în famile, dar Margot este puternic marcată, cade într-o depresie cruntă și se otrăvește. Este salvată, dar relația cu Vincent se întrerupe. Cu câteva zile mai înainte ca Vincent să împlinească 32 de ani, moare Dorus în urma unui atac de apoplexie. Anul 1884 îi aduce și o mare bucurie lui Vincent. Lucrările lui încep să fie apreciate de specialiști deși prietenul său,  pictorul Van Rappard, îi spune că sunt departe de-a avea vreo valoare.  Pe de altă parte, Theo îi cere să folosească și culori mai vii, însă el nu vrea să renunțe la negru, încă nu știe cum ar putea da mai multă culoare picturilor sale. Începe să se gândească la galben și la toate nuanțele lui.

Vincent către Theo

Nuenen, 9 aprilie 1885

 

Există, cred, o școală a impresioniștilor. Dar nu știu mare lucru despre ea. Dar, cu siguranță, știu care sunt artiștii originali și veritabili în jurul cărora ne învârtim ca în jurul unui ax, peisagiștii și pictorii țăranilor:  Delacroix, Millet, Corot și ceilalți. Așa cred eu.

Vreau să spun că există, totodată, persoane, reguli, principii, adevăruri fundamentale, atât pentru desen cât și pentru culoare. La care trebuie să revenim de fiecare dată pentru că aici găsim adevărul.

În ceea ce privește desenul să luăm, spre exemplu, acest mod de lucru în cercuri care se bazează pe ovaluri în realizarea figurilor. Grecii au știut că aceasta va dura până la sfârșitul lumii. Legat de culoare rămân întrebări eterne ca aceea  pusă lui Corot de  Francais când Francais (care avea deja un nume) l-a întrebat pe Corot (care nu era cunoscut sau era prea puțin cunoscut) deci când Francais  a venit la Corot și i-a pus următoarele întrebări: ”Ce înseamnă o ruptură de ton?” ”Ce este un ton neutru?”Lucruri pe care nu le poți exemplifica bine decât pe paleta de culori, nu prin cuvinte.

Vreau deci să-l asigur pe Portier în această scrisoare că încrederea mea în Eugene Delacroix și în acești vechi maeștri este pe deplin justificată. Și în timp ce lucrez la un tablou nu pot să-l văd decât în lumina unui Dou sau a unui  van Schendel și nu este de prisos să remarc că unul dintre cele mai frumoase lucruri în pictura timpului nostru este de să pictezi obscuritatea (umbrele) care este, totodată, și culoare.

Am mare speranță că lucrarea cu acești mâncători de cartofi  va merge foarte bine. Mai lucrez în afară de asta la un apus de soare .

Pentru a picta viața țăranului trebuie să știi o mulțime de lucruri. Și mă gândesc la asta, apropo, de personajele lui Millet: țăranul său pare a fi pictat cu pământul pe care îl însămânțează! Cât de adevărat este! Și ce important este să poți realiza pe paletă culori pe care fără nume dar pe care să te bazezi. Te preocupi probabil din nou, nu pot spune cu siguranță de chestiunea culorilor și, în principal, de culorile descompuse și neutre.

De aceea ”Mâncătorii de cartofi„ va fi o pictură înconjurată cu aur, sunt sigur. Ar trebui de asemenea să fie agățată pe un perete acoperit cu un tapet de un auriu profund. Dacă nu va fi astfel scoasă în relief, nu va putea să atragă privirea când va fi expusă. E o lucrare care nu poate fi pusă în valoare pe un perete întunecat sau pe un fond tern. Spre exemplu pe un fundal gri.

 În realitate ea este într-un cadru auriu și  pentru ca privitorul s-o vadă  ca pe un astru care reflectă razele pe pereții albi , e adevărat, doar în cazul tabloului,  pentru că în natură totul e înconjurat de pământ.

Gândește-te la asta te rog dacă vrei să-l vezi așa cum trebuie și cum  ar putea să fie văzut.

Această asociere cu un ton auriu dă, în același timp, claritate umbrelor acolo unde nu te-ai aștepta și suprimă aspectul marmorat,  dacă din nefericire, ar fi expus pe un perete tern sau negru. Umbrele sunt pictate cu albastru și cu auriu pe deasupra. L-am dus ieri la un prieten care pictează, în Eindhoven. Mai am trei patru zile de lucru la el, îl voi încheia în partea de jos cu puțin alb și voi mai face mici retușuri. Pentru că amicul meu lucrează cu modele știe  mai bine cum trebuie să arate un cap sau o mână uriașă de țăran și vorbind despre mâini m-a sfătuit cum să le lucrez. M-am agățat de ideea că acești oameni care-și mănâncă cartofii la lumina lămpii, cu mâinile, și, apoi, îi așază pe farfurie au muncit cu aceleași mâini și pământul și că în tabloul meu ar trebui să elogiez munca manuală și hrana obținută cu greutate și cu cinste cu aceleași mâini.

Am vrut să induc ideea că există și un alt mod de-a trăi diferit de cel al lumii civilizate. Asta nu înseamnă că vreau ca toată lumea să fie de acord că acesta e un mod de viață bun.

Toată iarna am ținut în mână firul acestei țesături căutându-i modelul și în acest moment a devenit o pânză cu un aspect greoi și grosier și nu e mai puțin adevărat că am căutat cu mare grijă ce căi să urmez. Pentru ca, la final, să fie o pictură cu țărani. Știu că așa va fi. Poate fi și vreunul care să nu vadă nimic altceva decât niște țărani somnoroși. Dar eu am convingerea că voi obține cele mai bune rezultate pictându-i în vitregia vieții lor pe care s-o acopăr cu o umbră de frumusețe convențională. Cu fusta și cu cămașa ei albastre, acoperite de praf și peticite, învechite de trecerea timpului, de vânt și soare, căpătând  nuanțe delicate, o fată de fermier este mult mai frumoasă decât o doamnă; dacă o îmbraci într-o toaletă de doamnă tot misterul și toată frumusețea ei dispare.

Un țăran e mult mai frumos în mijlocul câmpului în hainele lui de barchet decât în hainele cu care se îmbracă duminica să meargă la biserică ca un domn. Și în aceeași manieră am putea greși după părerea mea să dăm unei picturi cu țărani un aer mai degrabă convențional. Dacă într-o pictură cu țărani se simte slănina, afumătura, mirosul cartofilor copți, e foarte bine. Nu este dăunător că pe o masă se văd afumături. Doar este o masă. Așa cum pe câmp se simte mirosul de fructe coapte, de cartofi, de găinaț și de fum,  semne ale unei vieți sănătăoase chiar și pentru orășeni.

Despre aceste mese ei învață câteva lucruri necesare. Masa unui țăran nu va fi niciodată parfumată. Sunt curios dacă-ți place ceva din ceea ce-ți spun eu. Sper. Sunt fericit că domnul Portier a promis că se va ocupa de lucrările mele. Din partea mea am lucruri mai importante de făcut decât simple schițe. Și pentru că Durand- Ruel a estimat că desenele mele nu valorează prea mult, arată-i acest tablou. Dacă va spune că-i urât, bine. Dar arată-i-l după ce realizează câtă energie sacrificăm în bătălia noastră. Îl vei auzi spunând: ”câtă cruzime”.  Așteaptă-te la asta așa cum mă aștept și eu. Dar noi vom sfârși prin a face ceva onest și bun.  Pictarea vieții țăranilor este ceva serios și, din punctul meu de vedere, îmi voi reproșa faptul de-a nu fi încercat să fac tabloul în așa fel încât să aibă forța de a reflecta cu multă seriozitate ceea ce trebuie să fie reflectat cu responsabilitate în viață și în artă.

Millet, De Groux și alți pictori ne-au arătat prin exemplul lor că au avut caracter și au știut să nu-și facă griji din cauza reproșurilor: ”sărac”, ”țărănoi”, ”plin de noroi”, ”duhoare” etc. Nu. Trebuie să pictăm țăranii ca și cum am fi unul de-al lor, simțindu-i și gândind ca ei. Altfel nu putem fi altceva decât ceea ce suntem. Uneori mă gândesc că țăranii sunt o lume aparte care, din multe puncte de vedere, e mult mai bună decât lumea civilizată.  (Traducere din limba franceză, Maria Sava)

 Și ca să-i arate lui Theo ce poate face cu culoarea neagră, în toamna lui 1885 pictează ”Natura moartă cu Biblie”. Învățase deja să deseneze obiectele, cum să utilizeze culorile, cum să le amestece, cum să pună lumina în tablourile sale, dar se simțea încă la început de drum. Pentru ultima dată își ia rămas bun de la mama sa și pleacă de acasă. Se mută la Anvers, în Belgia, unde închiriază un micuț apartament deasupra prăvăliei unui negustor de vopseluri. Își decorează apartamentul cu gravuri japoneze și se apucă de treabă. E plin de idei, dar și de datorii, în același timp. Supraviețuiește cu pâine și apă. Îi lăsa bani brutarului la început de lună ca să poată  să pună zilnic ceva în gură. Ca să nu simtă foamea fumează foarte mult. Flămând, slăbit, chinuit cade pradă depresiei. E disperat că nu poate să vândă nici măcar o pictură. Așa slăbit cum era, se înscrie la Academia de Arte și urmează cursurile de pictură. E mai hotărât ca niciodată să-și îmbunătățească tehnica. Trupul lui devine o ruină din cauza suprasolicitării și a înfometării; pierde și mare parte din dantură.

Pe 28 februarie 1886, aflat în pragul colapsului,  pleacă la Paris. O vreme, cei doi frați locuiesc împreună deși traiul laolaltă nu-i deloc ușor, mai ales, pentru Theo. Vincent se adaptează și se integrează în lumea artiștilor plastici este invitat să le viziteze atelierele, merge la expoziții, începe să picteze și el altfel. Sfârșitul anului 1886 îl găsește pe Theo într-o stare deplorabilă; suferă temporar o paralizie și boala venerică contractată în tinerețe se reactivează. E la un pas de moarte. În vreme ce Theo se luptă cu boala, Vincent pictează și studiază fără încetare. Începe să imite stilul japonez. Tonurile de roșu, galben, albastru și complementarele lor încep să fie folosite cu mare ușurință pe pânză devenind culorile lui preferate.   Tot în această vreme, începe să-și facă autoportrete. Când e vremea rea, Vincent pictează priveliști de la fereastra apartamentului lui Theo. Primăvara invadează Parisul  aducând și o stare de spirit mult mai bună pentru ambii frați. Theo începe să devină încrezător în viitorul lui Vincent deși consideră că fratele său e un ciudat. Ieșit din boală se gândește tot mai mult la Jo, fiica lui Bonger pe care o cunoscuse la Amsterdam și pe care intenționează s-o ia de nevastă, deși nu se cunoșteau prea bine. Jo îl respinge și după ce insistă îndeajuns de mult, iar fata îl respinge hotărât, Theo se retrage. Legătura dintre cei doi frați devine tot mai strânsă: în acest moment nu se mai au decât unul pe celălalt.  Vincent îl pictează pe Theo așa cum îl simte : ca pe sufletul lui pereche. Tabloul se intitulează ”Autoportret cu pălărie de paie” (1887) și toată lumea a crezut că e Vincent. Frații schimbaseră între ei doar pălăriile. Privirea lui Theo este foarte tristă, semn că tabloul a fost făcut după refuzul lui Jo. Dar viața merge înainte. Theo ia locul directorului de la Goupil și pe lângă tablourile vechi introduce în galerie și opere ale pictorilor moderni, sfătuit de fratele său.

Vincent începe să obosească de traiul parizian se urcă în tren și pleacă la Arles. Începe o nouă etapă în activitatea lui: Arles arăta așa cum își imagina el Japonia. A venit aici pentru lumină, pentru căldură pentru frumusețea renumită a localnicelor și pentru veșmintele lor strălucitoare.  În Arles trăia o puternică comunitate de catolici francezi și italieni în care Vincent își va găsi repede locul: ”Mi se pare că sângele începe din nou să-mi circule prin vine, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în ultima vreme la Paris. Chiar nu mai puteam rezista”, îi scrie lui Theo. Din nou, în cele două inimi ale fraților Van Gogh se cuibărește dorul pe care și-l astâmpără scriindu-și cât pot de des.

”Fără tine aș fi profund nenorocit”

Vincent către Theo, 29 aprilie 1890

Vincent plecase în sud pentru soare, dar când a ajuns la Arles zăpada era de jumătate de metru și încă ningea. Era una dintre cele mai grele ierni și cu toate astea nu pleacă la Marsilia așa cum gândise la un moment dat. Primăvara se instalează curând și Vincent își ia șevaletul, vopselurile și vechiul său cadru și iese în câmp să picteze. ”Acord mare importanță folosirii cadrului”, îi scrie el lui Theo, fiind convins că mult mai mulți pictori vor începe să folosească acest instrument. Pe măsură ce natura din împrejurimile Arles-ului se trezește la viață și picturile lui Vincent încep să respire prin culori blânde pline de viață. Și pentru că nu găsește culori în oraș îi cere lui Theo să-i trimită: galben-lămâie, argintiu, alb, carmin, albastru de Prusia verde smarald, verde foarte deschis, miniu de plumb. Theo îi trimite 100 de tuburi de vopsea. Îi ajută și Tersteeg care expune la filiala Goupil de la Haga pe lângă Monet, Degas, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Monticelli și o pânză a lui Vincent. Pentru prima dată într-o mare galerie! Vincent și-ar dori să picteze ”un cer înstelat, de exemplu, așa cum aș picta pe timp de zi o pajiște înverzită, presărată cu păpădii”. Este fericit că Theo îl ajută cu materialele, dar își face griji să nu cheltuiască prea mult cu el. Sugerează că poate face economie de culoare și se poate ocupa de desen. Mistralul, vântul puternic și uscat care vine asupra Arles-ului dinspre nord îl determină să intre în casă unde se ocupă de gravuri și desene sub influența gravurilor japoneze. Theo are și el probleme cu șefii de la galerie: expune prea mulți impresioniști care nu se vând. Vincent se mută și închiriază două camere vopsite și pe dinăuntru și pe dinafară în galben. Afară soare, înăuntru soare, în sufletul lui este pentru o scurtă perioadă de timp lumină. Îi trimite lui Theo o ladă plină cu picturi, mai mult de jumătate dintre ele reprezentând pomi înfloriți. Theo se îmbolnăvește de inimă, dar continuă să lucreze pentru a-i trimite materiale lui Vincent. Folosește mult albul de zinc, dar și celelalte vopsele, lucrând în tușe groase de albastru, galben, roz, portocaliu, alb verde, roșu. În cele 444 de zile cât stă la Arles face 200 de picturi și 100 de desene, un număr uriaș pentru orice artist. Multe picturi sunt cu planta lui favorită- floarea soarelui, dar și irișii, peisaje, scene nocturne și multe portrete pentru că îl impresionează profund contactul cu natura umană. Însă nu numai pictura îl acaparează pe Vincent. Citește foarte mult și îi recomandă și fratelui său anumite lecturi. Întâlnirea cu poemele lui Whalt Whitman îi vorbesc despre natură, despre eternitate, despre Dumnezeu și prin ele găsește o cale de-a combina cele două pasiuni ale sale: dumnezeirea și arta. Primește și o veste bună: Paul Gauguin va veni să locuiască cu el în Casa Galbenă și vor lucra împreună împărtășind din propria experiență fiecare. Vincent își împodobește pereții casei cu picturile  despre care crede că i-ar plăcea oaspetelui. Scrie acasă și cere fotografia Annei și  a lui Dorus pentru a le face portretele. Orice s-ar spune, Vincent și-a iubit părinții foarte mult, pe Ma, în mod special.

În cea de-a treia săptămână a lui octombrie 1888,  la ușa casei galbene din Arles bate însuși Gauguin. Lucrările lui erau deja cunoscute și mai bine cotate decât ale lui Vincent. Traiul în comun al celor doi e ca o furtună cu mici intermitențe de acalmie. Când beau se aprind și mai tare. Nu-i ușor de trăit cu niciunul dintre ei, dar, din fericire, au și puterea de-a se abține și de a respecta înțelegerea pe care o făcuseră la început. Toate-s bune și frumoase până vine iarna și frigul care-i adună în casă pe amândoi. Își fac portretul unul altuia. Vincent îl privește pe al său făcut de Gauguin și remarcă: ”Cu siguranță sunt eu după ce am înnebunit.” Nici Gauguin nu se arată prea încântat de al său.  Deși are și el o fire tumultuoasă, neorânduiala din viața lui Vincent îl neliniștește.Îi scrie lui Theo că nu mai poate trăi alături de fratele său. Se ceartă ca nebunii în fiecare zi. Amândoi trimit lui Theo  scrisori cu acuzații unul la adresa celuilalt, însă Theo avea și el partea lui de furtună la Paris. Se reîntâlnește cu Jo și, de astă dată, sentimentele lui renasc mult mai puternic și îi răspunde și Jo. Se îndrăgostesc unul de celălalt cu o pasiune de nestăvilit. Jo îl va accepta pe Theo așa cum era. Un vis e pe cale să devină realitate când Jo își anunță familia că intenționează să se mărite cu Theo. La Arles, furtuna se transformă în uragan: cei doi locatari ai Casei Galbene beau în draci și se iau continuu la harță. În timp ce Theo și Jo își fac planuri de nuntă, Theo primește o scrisoare de la Gauguin  în care-i spune că Vincent e grav rănit.

 

21 noiembrie 1888,

Vincent către Theo

 

Am în sfârșit o Arleziană o schiță (o pânză de 30) rasolită într-o oră pe un fond galben-lămâie, cu chipul gri, îmbrăcată în negru negru, negru cu albastru aprins  de Prusia. Stă la o masă verde,  așezată într-un fotoliu de lemn portocaliu. Și Gauguin a lucrat din greu aici, dar e încă nostalgic după țările calde. Este incontestabil că atunci când vii din Java, spre exemplu, preocupat să obții niște amestecuri de culoare poți să vezi lucrurile altfel. Apoi în aceste țări mai luminoase, sub soarele puternic, umbra în sine se suprapune peste umbra fiecărui obiect și a fiecărei siluete și are culoare încât suntem tentați să o suprimăm, pur și simplu. Până aici s-a ajuns...

Cred că-ți place căderea frunzelor pe care am făcut-o. Trunchiurile plopilor lila sunt decupate în cadru când ajung la frunze. Aceste siluete ale arborilor, sub forma unor coloane, străjuiesc de-a dreapta și de-a stânga unei alei ca niște pietre funerare-  de un lila – albastru, într-un vechi cimitir roman. Pământul este acoperit ca un covor cu un strat gros de frunze portocalii și galbene. Frunzele cad continuu ca niște fulgi mari de nea.

Și pe alee se văd siluetele negre ale îndrăgostiților. În partea superioară a tabloului se vede un câmp înverzit și deloc, sau aproape deloc, cerul.  În a doua pânză este aceeași alee, dar de astă dată, cu un bărbat în vârstă și o doamnă corpolentă ca un bulgăre.

Duminică dacă ai fi venit  la noi ai fi văzut  o vie roșie, atât de roșie precum vinul roșu. De departe se vedea galbenă, apoi un cer verde, apoi un soare apropiat de pământ ca după ploaie de un violet  cu sclipiri galbene așa cum se reflectă soarele în asfințit.

Nu e chiar atât de rău să pictez și din imaginație când nu pot ieși afară. Prefer să lucrez în caldură ca într-o etuvă decât să stau afară în frig. A trebuit să lucrez așa când am făcut grădina din Nuenen, dar ca să lucrezi din imaginație își trebuie obișnuință (exercițiu). Am lucrat portretele unei întregi familii- cea a factorului poștal pe care deja o pictasem în cap- bărbatul, femeia, bebelușul, tânărul și băiatul de 16 ani tipuri de francezi care mie îmi par a fi ruși. Pânză de 15. Tu știi bine că așa mă simt în elementul meu și mă consolez cu ideea până la un anumit punct că nu sunt medic. Sper să pot insista la ei și să pot obține o plată mai bună pentru aceste portrete. Și dacă reușesc să pictez mai bine această familie voi face un lucru care să-mi fie și mie pe plac. Pe moment sunt în rahat fac schițe peste schițe și treaba va mai dura încă- o dezordine ca în care sunt și de care mă voi curăța spre 40 de ani.

Din când în când, câte o pânză ajunge și la final așa cum este și Semănătorul despre care ți-am vorbit și cred că e mai bun decât primul .

Dacă putem să  ținem jarul aprins într-o zi va veni și  pentru noi victoria când bineînțeles n-am mai aparține acestei lumi despre care vorbim. Mă duce gândul la un proverb: bucuria străzii, durerea casei.

Asta e! Presupunând că n-am mai avea decât o bătălie de dus și să putem muri liniștiți. Tu întotdeauna mi-ai cerut calitate, nu cantitate. Nu ne împiedică nimeni să  adunăm mai multe lucrări socotind că într-o zi se vor vinde.  Și dacă mai devreme sau mai târziu vom fi obligați să vindem măcar să vindem ceva mai scump și să ținem la preț. Cred că, împotriva voinței mele, m-aș putea reține și  să-ți trimit mai puține pânze. Zic împotriva voinței mele pentru că sunt convins că aici în sud pânzele se usucă mai bine, până când vopseaua se usucă bine trebuie mult timp, cam un an de zile. Dacă m-aș abține să nu ți le trimit, ar fi mult mai bine.  Știm bine amândoi că nu avem nevoie să le expunem deocamdată. Gauguin lucrează mult, îmi place mult o pânză de-a lui cu o natură moartă pe un fundal galben, lucrează și la un portret de-al meu care deocamdată îi dă bătăi de cap și în acest moment face peisaje, și în sfârșit, lucrează la o pânză  cu o spălătoreasă pe care eu o găsesc cea mai bună.

Am dat o tură pe la bordel și am făcut un tablou cu bordelul. Am terminat de asemenea o pânză cu o vie în purpuriu și galben cu siluete bleu și violet sub un soare galben. Cred că această pânză ai putea s-o așezi lângă peisajele lui Monticelli. Mă așez, uneori, să lucrez din memorie și pânzele astfel lucrate sunt mai puțin stângace, sunt lucrate mai artistic decât cele lucrate în natură, dar lucrul ăsta se întâmplă  numai  în  timpul mistralului.

Cred că nu ți-am spus că Rilliet  a plecat în Africa. I-am dat un studiu de-al meu să-l ducă la Paris  pentru Pont -Aven și Gauguin a donat și el un desen micuț în schimbul unei ediții ilustrate al Madamei Crizantema. N-am primit încă nimic de la Pont-Aven, dar Gauguin m-a asigurat că lucrările au fost incluse. Aici plouă și bate vântul și mă bucur că nu sunt singur, lucrez din memorie;  dacă aș fi fost singur, n-aș fi făcut-o.

Gauguin aproape a terminat și el cafeaua de noapte. E foarte interesant să vezi cât de bine bucătărește și cred că voi învăța și eu de la el să fac asta. Ne simțim bine și când facem șasiuri pe care eu deja le începusem. Știi că Gauguin este cel care a inventat rama albă pentru pânză. Dar un cadru din patru baghete lustruite pentru șasiuri costă 5 parale și noi va trebui să ne perfecționăm. Și asta e bine pentru că acest șasiu nu poate fi evidențiat fără pânză. Am mai lucrat la două pânze. O aminire a grădinii noastre din Etten cu căpățânile de varză, chiparoși, dalia și siluetele umane, apoi Cititoarea de romane într-o bibliotecă precum Biblioteca Franceză, o femeie îmbrăcată în verde. Gauguin m-a încurajat să lucrez din imaginație și lucrurile din imaginație au un oarecare au ceva misterios.

N-ai să pierzi nimic dacă mai aștepți să lucrez să-i lăsăm pe dragii noștri prieteni în pace să-și vadă de-ale lor. Din fericire pentru mine chiar știu ce vreau și mă lasă rece criticile făcute din invidie, de fapt. Drept răspuns le-am mai dat zilele astea ceva material să aibă motiv de invidie. Gauguin mi-a spus zilele trecute că a văzut un tablou al lui Monet cu floarea soarelui într-o imensă vază japoneză, dar că ale mele îi plac mai mult. Nu neapărat din  cauza acestei păreri, dar eu știu că sunt pe calea cea bună.

Îmi pare rău  ca de obicei, și tu știi asta,  cât de rare sunt modelele, iar eu trebuie să lupt cu dificultatea asta. Dacă aș fi fost altfel de bărbat, dacă aș fi fost bogat, dacă aș fi avut mai multă putere...nu pot decât să regret în gol. Dacă la 40 de ani pot face un tablou cu flori care să-i placă lui Gauguin, voi fi cândva un artist, n-are importanță alături de cine. Deci trebuie să perseverez. Așteptând pot spune că ultimele două studii sunt amuzante. Pânze de 30 un scaun din lemn și paie, galben în întregime, în fața unui perete, pe o pardoseală roșie (ziua). Apoi, fotoliul lui Gauguin roșu cu verde, efect de noapte perete și podele roșii și verzi, pe un piedestal două romane și un sfeșnic. Pe  o pânză  cu multe straturi de grund. Eu și Gauguin am fost ieri la Montpellier să vedem muzeul și sala Brias. Sunt multe portrete de Brias , Delacroix, Ricard, Courbet, Cabanel, Couture, Verdier, Tassaert și încă mulți alții. Apoi mai sunt tablouri de Delacroix, Courbet, Giotto, Paul Potter, Boticelli, Th, Rousseau, extraordinar de frumoase. Brias a fost un Mecena, nu trebuie să-ți mai spun. Într-unul din tablourile lui Delacroix este un domn cu barba și părul roșcat care seamănă cu tine și care m-a făcut să mă gândesc la această poezie a lui Musset...”oriunde atingeam pământul,/oriunde voiam să mor/ lângă mine se așeza un nefericit în negru/ care-mi semăna ca un frate.”
Sunt sigur că ți-ar fi trezit aceleași sentimente și ție. Te-aș ruga să mergi la această librărie unde se vând litografii ale artiștilor vechi, dar și moderni și poate găsești printre ele o litografie după Delacroix: ”Tasso în închisoarea nebunilor” pentru că am impresia că modelul i-a fost Brias. Și mai are Delacroix o lucrare Mulatra (pe care Gauguin a copiat-o între timp), ”Odaliscă”, ”Daniel în groapa cu lei”; apoi Courbet – ”Domnișoarele din sat”, o femeie văzută din spate alta așezată jos într-un peisaj. Apoi tot a lui Courbet – ”Torcătoarea” (superbă) și încă o grămadă de lucrări de-ale lui Courbet. În sfârșit, trebuie să știi că această colecție există și, probabil, cunoști oameni care au văzut-o și prin urmare știm despre ce vorbim. Nu mai insist cu muzeul ( în afară de desenele și bronzurile lui Barye). Împreună cu Gauguin am luat la cunoștință despre mulți Delacroix,  Rembrandt etc.

Discuția noastră despre artă a fost  foarte aprinsă și am sfârșit  obosiți ca niște baterii descărcate. Am fost în plină magie cum bine spune Fromentin: Rembrandt este întotdeauna un magician.

Știi portretul cel  straniu și superb al bărbatului pictat de Rembrandt din galeria Lacaze, i-am spus lui Gauguin că din punctul meu de vedere există în el o a numită trăsătură de familie sau de rasă pe care am văzut-o la Delacroix și chiar la el, la Gauguin. Nu știu de ce numesc acest tablou ”Călătorul” sau ”Omul care vine de departe”. E o idee pe care ți-am spus-o și ție și pe care o am în cap și când privesc tabloul  ”Jan Six”,  frumosul portret cu mănuși,  așa cum vei fi tu în viitor și un alter-ego al lui Rembrandt, ”Six citind lângă fereastră sub o rază de soare”, pentru trecutul și prezentul tău. Iată unde am ajuns. Când l-am întrebat dimineață pe Gauguin cum se simte mi-a spus că ”simte că revine în matcă”, ceea ce mi-a făcut plăcere.Eu venind aici iarna am ieșit cam obosit și aproape epuizat cerebral, încă n-am apucat să mă refac și  încă mai sufăr în mine.

Tare aș vrea să vezi într-o zi acest muzeu din Montpellier, sunt atâtea lucruri frumoase aici! Spune-i lui Degas că eu și Gauguin am văzut la Montpellier portretul lui Brias făcut de Delacroix și cred cu tărie că portretul acesta ne seamănă mult mie și ție de parcă ar fi un frate de-al nostru.

 (Trad. din limba franceză Maria Sava)

În noaptea de 23 spre 24 decembrie au băut și au discutat amândoi despre artă până când, la un moment dat, francezul s-a înfuriat atât de tare că a ieșit din casă și a plecat pe străzi, aiurea. Vincent a plecat să-l caute. Se întâlnesc și se ceartă urât de tot. Mai târziu, Vincent merge la un bordel pe care-l frecventa cu Paul și o cheamă pe Rachel, prostituata lor preferată. Îi întinde o batistă rugând-o: ”Ai grijă de acest obiect”. În batistă era urechea stângă a lui Vincent. Acesta ajunge acasă și își pierde cunoștința. Îl găsește a doua zi Gauguin și anunță poliția. S-a vehiculat și ideea că cearta lor ar fi degenerat și că cel care i-a tăiat urechea ar fi fost chiar Gauguin. Oricum, Vincent era pe moarte. Theo n-are încotro și vină să-și vadă fratele. De fapt, o avertizase pe Jo că avându-l pe el, îl va avea și pe Vincent. Avea de ales, dar  Jo îl iubește prea mult și este de acord cu Theo care ajunge cu trenul de noapte la Arles. Medicii îl avertizează că Vincent avusese simptomele ”celei mai teribile maladii, nebunia.” Theo este distrus. Intră în salon și se așază lângă fratele său. Vincent deschide ochii și  se simte ca altădată când erau copii la Zundert. Theo îi povestește că este fericit alături de Jo, dar Vincent începe să delireze de la febră. ”M-am simțit atât de trist aici, îi scrie Theo lui Jo. Din când în când toată durerea se zvârcolea în trupul lui , iar el încerca să plângă dar nu putea. Sărman luptător, sărman suferind. Nu se poate face nimic deocamdată pentru a-i atenua durerea, iar aceasta e prea profundă și greu de suportat pentru el. Dacă ar fi reușit măcar o dată să găsească pe cineva față de care să-și deschidă sufletul, poate că nu s-ar fi ajuns aici. Dacă Vincent ar fi putut găsi pe cineva așa cum te-am găsit eu pe tine...”

Theo îl ia pe Gauguin și pleacă la Paris. Jo plecase în Olanda  și îi lăsase o scrisoare: ”Gândurile mele se îndreaptă constant către tine, în acea călătorie lungă și dificilă, dar mă întreb mereu cum oare îl vei fi găsit pe fratele tău, cum te simți tu acum.” Theo conștientizează, plin de recunoștință față de Jo, că toată așteptarea a meritat  și peste zece zile o  va urma la Haga. Nu se știe exact dacă Vincent va supraviețui. Deja medicul lui curant îl înștiințează pe Theo că starea lui mintală s-a înrăutățit și a fost închis într-o cameră de izolare. Familia trebuia să se gândească la un azil. Spre surprinderea medicului, însă, Vincent își revine- mânâncă bine și pare întremat psihic.

Pe 7 ianuarie 1889, Vincent este externat  și ajutat de unul dintre prietenii lui ajunge acasă. Theo se logodește cu Jo, dar se întoarce la Paris și își reia munca. ”Îți mulțumesc pentru toată bucuria pe care mi-ai dăruit-o, pentru toată dragostea pe care mi-o arăți, mă simt atât de norocoasă,  atât de fericită”, îi scrie Jo lui Theo. La Arles, Vincent e singur. Lucrează la o pânză cu floarea soarelui pe care i-o ceruse Gauguin. Se duce la bordel să ceară scuze fetei căreia îi dăduse batista cu urechea fiind sigur că gestul lui o afectase pe biata fată. Cu timpul,  mintea lui devine mai tulbure, nu se mai înțelege nici cu femeia care-i făcea curat. În cele din urmă, pe 7 februarie,  este internat iar în spital. Un anume reverend Salles îi scrie lui Theo și-i spune că Vincent a intrat într-o muțenie totală.  Conștient că Vincent nu-și va mai reveni niciodată Theo îi scrie lui Jo: ”Mintea lui a fost atâta vreme preocupată de lucruri pe care societatea noastră le-a făcut imposibil de rezolvat și cu care totuși el, cu inima lui bună și energia lui vulcanică s-a luptat din răsputeri. Eforturile lui n-au fost zadarnice, dar el nu va putea niciodată culege roadele, căci oamenii vor înțelege prea târziu ce avrut el să exprime, cu adevărat.” Theo știe că fratele lui este un geniu. Vincent  se întoarce după 2 săptămâni la Casa Galbenă, dar lucrurile merg spre mai rău. Nu mănâncă și când bea are halucinații vizuale și auditive. Locuitorii din cartier sunt speriați de comportamentul lui și cer ajutorul autorităților. Cu toată boala lui știe că Theo suferă pentru el și îi scrie să-l încurajeze așa cum făcuse întotdeauna el, fratele mai mare. Mâncatul pe sponci, lipsa odihnei cafeaua și alcoolul îl dărâmă definitiv pe Vincent. Îi trimite lui Theo toate lucrările lui și se mută la Saint-Remy-de-Provence, un orășel situat în apropiere de Arles unde este internat într-un azil pe banii lui Theo. Va avea aici și o cameră transformată în atelier și de câte ori se simte bine pictează.

Spre bucuria lui, Theo îi scrie că urmează să aibă un băiețel și-l roagă să-i fie naș. Vincent e încântat. Va fi primul copil din familia lor. Nici Theo nu se simte prea bine: tușește, slăbește, devine tot mai palid. Se îngrijorează unul pentru celălalt, însă Vincent încearcă să țină moralul sus pentru amândoi deși, sănătatea lui mintală este tot mai imprevizibilă. La Saint – Remy, Vincent își înghite vopselele încercând să se otrăvească. La Paris, Theo, epuizat de boală, devine tată pe 31 ianuarie 1890 și copilul este botezat Vincent Willem van Gogh.

 Pentru prima dată, în ziarul ”Mercure” apare un articol elogios la adresa lui Vincent van Gogh  semnat de criticul de artă Albert Aurier. Îl consideră demn urmaș al meștrilor olandezi din secolul al XVII-lea și tehnica lui e pe măsura temperamentului: viguroasă, exaltată, brutală, intensă. Aurier spune că Vincent este nume important în lumea artei contemporane, că nu-i pe deplin înțeles fiind prea subtil pentru mințile burgheze, dar că va veni vremea când lucrările lui vor avea o valoare uriașă.  Vincent pictează și trimite darul de botez pentru nepotul său: o ramură de migdal plină de flori.

”Articolul lui Aurier m-a încurajat și dacă  aș îndrăzni să mă iau după el, aș  risca, de altfel, să ies din realitate și să fac din culoare o muzică plină de tonalități așa cum sunt unele tablouri ale lui Monticelli. Dar îmi este atât de dragă realitatea, căutarea adevărului, de asemenea, în fine, eu cred, eu cred că prefer să fiu mai degrabă  gravor  decât un muzician al culorilor.”

Vincent către Theo, 12 februarie 1890

În anul petrecut la azil, Vincent a lucrat aproape 150 de picturi printre care cea mai frumoasă rămâne Noaptea înstelată, așa cum o visase el, cu stele ca niște păpădii ce plutesc în aer. La jumătatea lunii mai 1890, părăsește azilul și decide împreună cu Theo să meargă să locuiască la Auvers- sur- Oise, la aproape treizeci de kilometriu nord de Paris pentru că acolo se afla Paul -Ferdinand Gachet, medic și pictor amator care l-ar fi putut supraveghea. Înainte să ajungă la Auvers, trece prin Paris să-i vadă pe Theo, pe Jo și pe micuțul Vincent. Cu lacrimi în ochi, cei doi frați stau clipe în șir în fața leagănului în care doarme ultimul vlăstar al familiei Van Gogh. După trei zile, părăsește Parisul, ajunge la Auvers și se adaptează imediat locului  apucându-se de lucru. Pictează afară, în câmp, împreună cu doctorul Gachet și e hotărât să-și îmbunătățească stilul. În urma vizitei pe care i-o făcuse lui Theo, rămâne foarte încântat de Jo pe care o găsește ”sensibilă, simplă și de o mare bunătate”.  La începutul lui iunie Theo, Jo și bebelușul vin să-l viziteze pe Vincent care se simte grozav când își ține finul în brațe și-i prezintă orătăniile din curte.

Dar Vincent parcă ar avea un presentiment – lucrează mult și fără pauze încercând să recupereze timpul pe care boala i-l epuizase. Într-una din duminicile începutului de iulie 1890, Vincent merge la Paris. Theo îi invitase pe Aurier și pe Toulouse -Lautrec să vadă pânzele lui Vincent. Discuțiile sunt aprinse, fapt care-l obosește pe Vincent, însă mai mult de atât îl îngrijorează starea de sănătate a lui Theo. Până la sfârșitul lunii, realizează 70 de picturi  și 30 de desene. E total epuizat și-i scrie lui Theo că are o pâclă pe ochi.

Temerile lui Theo se adeveresc: în dimineața zilei de 28 iulie, Anton Hirschig pictorul olandez fost ucenic al lui Vincent, îi aduce o scrisoare de la doctorul Gachet în care era anunțat că Vincent e în stare gravă. ”S-a rănit singur”, îi scrie medicul și-l roagă să vină să vadă ce-i de făcut cu el.  Când ajunge Theo la Auvers, Vincent stătea în pat și trăgea din pipă. De astă dată se împușcase singur, așa susținea. Ca și în cazul cu urechea când unii au susținut că Gauguin ar fi fost cel care i-a tăiat-o și acum, se pare că acoperea o ceată de ștrengari care l-ar fi hărțuit și l-ar fi împușcat, în câmp. Cert este că poliția n-a găsit arma cu care se împușcase în lanul de grâu pe care-l picta și rămâne fără răspuns întrebarea de ce totuși nu s-a împușcat în cap. Oricum, el mai încercase să se sinucidă și când a mâncat vopseaua și părea plauzibilă și varianta lui. Era îngrozit la gândul că Theo fiind atât de bolnav i-ar fi putut părăsi și ar fi rămas de izbeliște. De astă dată, Vincent nu mai avea scăpare, glonțul nu putea fi extras și situația lui se putea oricând înrăutăți. Ceea ce s-a și întâmplat înspre seară. Faptul că supraviețuise era uimitor – Vincent fusese un bărbat puternic, curajos și răbdător. Are dureri tot mai puternice, respiră greu, însă rămâne mereu lucid. Theo se suie în pat lângă el și-l cuprinde în brațe ca o mamă ocrotitoare șoptindu-i la ureche: ”Îți vei reveni. Nu vei cădea în disperare.” ”Nu, îi șoptește Vincent, tristețea va dura veșnic.” Și Theo înțelege pentru  că acum, în aceste ultime clipe, cei doi frați erau unul singur. Într-o cameră la mansardă, la fel cum fusese camera lor din timpul copilăriei de la Zundert, la miezul nopții, Vincent moare în brațele lui Theo.  Era 29 iulie 1890. Doctorul Gachet vine la pensiune a doua zi și are grijă să răspândească vestea printre prieteni, confrați,  rude și până la sfârșitul zilei, lângă sicriul lui Vincent van Gogh se  adună grămezi de buchete de  flori și de coroane.  După cum va mărturisi mai târziu criticul de artă Albert Aurier, cel care i-a adus primul și cel mai strălucitor omagiu, și care primise în dar tabloul cu floarea soarelui,  în jurul lui erau o mulțime de flori galbene. Galbenul, ”simbol al luminii despre care el a visat că se află în sufletul fiecărui om, în fiecare lucrare de artă” (Albert Aurier) a fost culoarea lui preferată.

30 iulie 1890, o zi caniculară. Vincent este îngropat în cimitirul din Auvers care se afla printre lanuri de grâne gata de seceriș. Emile Bernard care s-a ocupat și de expunerea ultimelor lui picturi spune despre el că a avut două valori în viață: umanitatea și arta. A fost, spune el, un om onest și un mare artist și  numele lui va dăinui.

Theo se întoarce la Paris pustiit și pentru că Jo era plecată cu copilul la Amsterdam merge să stea cu Annie și cu Dries.  Gândul lui se îndreaptă acum către Anne care încă nu știe că fiul ei a murit. Theo îl roagă pe soțul Annei, sora lui, să-i ducă vestea lui Ma. Apoi, îi scrie: ”Nimeni nu poate mărturisi tristețea întreagă într-o scrisoare și nici nu-și poate găsi alinarea așternându-și sufletul pe hârtie. Pot veni la tine în curând?” Vincent fusese mai mult decât un frate. Fusese A fost  sufletul lui pereche, jumătatea lui. În afară de el, nimeni din familie nu realizase cât de prețioasă era opera lui Vincent, că geniul lui avea să ducă în posteritate numele de van Gogh. A fost ”un titan” așa cum îi scria și doctorul Gachet trimițându-i ultimul crochiu făcut de Vincent pe patul de moarte. Moartea lui Vincent îi grăbește sfârșitul și lui Theo care se străduiește din răsputeri să-i organizeze o expoziție. La câteva zile după ce îi sărbătorește ziua de naștere a lui Jo, pe 4 octombrie Theo suferă un colaps mintal și fizic. Este internat la un ospiciu  în Utrecht și este pus în cămașă de forță.

Paris, 28 decembrie 1890. În apartamentul lui Theo și al lui Jo se deschide pentru public expoziția cu lucrările lui Vincent. Theo care se luptă cu ultima fază a sifilisului, în spital, este înștiințat de expoziție, dar pe chipul lui se așterne o tristețe profundă și cade în muțenie. Pe 25 ianuarie 1891, Theo pleacă să-și întâlnească fratele mult iubit. În urma lui rămâne Jo care  ”va duce bocceaua” și se va ocupa de memoria celor doi frați. Deși mulți au sfătuit-o să arunce picturile lui Vincent, ea s-a mutat în Olanda, a deschis o pensiune și a ajutat cât a putut la organizarea unor expoziții în care au fost expuse și tablourile lui Vincent van Gogh. Când Theo a murit, Jo l-a îngropat la Utrecht, dar în aprilie 1914 i-a mutat rămășițele la Auvers lângă mormântul lui Vincent. Doi frați care fuseseră în viață unul lângă altul, ”tâmplă lângă tâmplă” vor rămâne și în eternitate lipiți ca doi siamezi cu o singură inimă. În timpul vieții, Vincent van Gogh a reușit să vândă o singură pânză, ”Via Roșie”, cu 400 de franci vechi deși a pictat peste o mie de tablouri. Multe sunt în colecții particulare, dar mare parte au rămas în Olanda. Foarte puține se scot la licitație și  se vând cu prețuri din ce în ce mai mari.

Bibliografie: 1. Henri Perruchot, Viața lui Van Gogh,Editura Meridiane, București,1969

                     2. Deborah Heiligman, Vincent și Theo, Editura Meridiane, București, 2019

                     3.Lettres de Vincent Van Gogh à son frère Théo. Choix de lettres françaises originales et de lettres traduites du hollandais par Georges Phillipart, suivies de ”Van Gogh Le suicidé de la société ”par Antonin Artaud, Paris, Le club français du livre, 1953