Pe 27 ianuarie 1756 s-a născut Wolfgang Amadeus Mozart muzician de geniu, compozitor inegalabil în oricare din formele muzicale – concert, operă, simfonie, cor etc. cel mai bun organist și cel mai bun pianist din Europa. La vârsta de trei ani a început să cânte la pian. Avea un auz atât de fin încât sunetele prea puternice îi provocau rău fizic. La vârsta de patru ani le spunea adulților că viorile lor sunt acordate cu un sfert de ton în afara acordajului corect. Tot acum putea să învețe o piesă muzicală de aproximativ jumătate de oră. La cinci ani cânta la clavecin, iar la șase ani a început să compună și tatăl său Leopold l-a luat cu el în turneu.Vice- Kaprllmeister la Curtea episcopală din Salzburg și autor al unui renumit tratat despre cântatul la vioară, el fiind un foarte bun violonist, bătrânul Mozart era decis ca ceea ce nu realizase el prin muzică să realizeze fiul său. Așadar, începând de la vârsta de șase ani Mozart a fost continuu pe drumuri pentru a fi prezentat la Curțile europene, academiilor muzicale, pentru a susține concerte. Presa vremii îl amintea continuu și-l elogia uluind Europa cu talentul lui. Încă nu împlinise șapte ani, pe când cânta la Paris, baronul Friederich Melchior von Grimm scria despre el: ”Nu sunt sigur că băiatul ăsta n-o să mă facă să înnebunesc dacă îl ascult prea des; în prezența lui îmi dau seama cât de greu e să te păzești împotriva nebuniei când vezi miracole. Nu mă mai mir că Sfântul Paul și-a pierdut mințile după viziunea sa ciudată”. Deși toată Europa răsuna de laude la adresa acestui geniu nu a avut niciodată o funcție bine remunerată care să-i asigure o viață fără griji ca să-și poată permite să se ocupe doar de muzică. A crescut și a devenit un bărbat cu o personalitate foarte complexă și cu un talent unic de a-și face dușmani; era lipsit de tact, impulsiv, arogant, încăpățânat. Își câștigase reputația de a fi superficial și frivol, plin de temperament și nu lăsa pe nimeni netaxat. În plus, avea un fizic deloc plăcut- era scund, cu capul mare, fața galbenă, ciupită de vărsat, ochii albaștri bulbucați din cauza miopiei și nasul mare. Noțiunea romantică despre mâinile delicate  cu degete lungi ale pianiștilor nu se confirma la el deloc, cum de altfel nu se prea confirmă în realitate la marii pianiști.

Mulți ani Mozart s-a chinuit să scape de sub dominația tatălui său. Leopold Mozart era un tip inteligent, dar lipsit de imaginație, pedant, precis, bine organizat, de neînduplecat. Când Wolfgang a crescut a constatat că era un geniu în domeniul muzicii, dar un adevărat dezastru în viața de zi cu zi. Din punct de vedere emoțional era exact la antipodul tatălui său- sensibil, indisciplinat, gregar, dezordonat, nepăsător. Deși tatăl îl bombarda  continuu cu sfaturi, îl învăța să se poarte să-și ordoneze și să-și calculeze viața, tânărului Mozart pe-o ureche îi intra și pe alta îi ieșea. Cheltuia banii, își irosea talentul, cultiva persoane nepotrivite în preajma lui, nu învăța niciodată să aprecieze corect un caracter. Mergea fericit pe drumul lui fără să-i pese prea mult. Probabil că se mai temea de tatăl său de vreme ce toate scrisorile lui erau destul de evazive. Însă toate scrisorile pline de restricții și de interdicții venite din partea tatălui n-au făcut decât să-l îndepărteze pe fiu. Nici nu-i trecea prin cap că un geniu precum Wolfgang nu avea cum să fie un aurea mediocritas, calculat și strălucitor în același timp. Ar fi fost un paradox, o contradicție a ideii de geniu. În 1777, Wofgang a făcut un lung turneu cu mama sa având ca obiectiv găsirea unei slujbe bune, însă orice proiect părea să ia naștere eșua cu succes. Până și mama lui un suflet mare și blând era uimită de comportamentul fiului: ”Când cunoaște pe cineva, Wolfgang e gata imediat să-i dea tot sufletul și toate bunurile”. În 1778 au ajuns la Paris unde mama lui s-a îmbolnăvit grav și a murit. Mozart s-a întors la Salzburg după ce a stat o vreme la Munchen la familia Weber. A fost angajat ca organist al Curții, dar mai tot timpul era pus pe harță fapt care nu-i atrăgea decât antipatii. Acum compune Concertul în mi minor pentru pian K271 și sublima Simfonie concertantă pentru vioară, violă și orchestră. Compune ”Idomeneo” a cărei premieră va avea loc la Munchen în 1871 și tot în acest an este dat afară din serrviciu. Rămas fără slujbă și fără bani, se mută la Viena și stă o vreme la familia Weber.  Tatăl său nu-i răspunde la scrisori până când fiul îi dă bomba că s-a îndrăgostit și vrea să se căsătorească cu Constanze, fiica mijlocie a lui Weber.  Constanze nu s-a dovedit a fi nevasta potrivită, dar Mozart o iubea și au început să apară capodopere după capodopere: ”Nunta lui Figaro” (1786), ”Don Giovanni” (1787) și ”Cosi fan tutte” (1790). Pe 2 decembrie 1878 a fost numit compozitor de cameră al împăratului Josef al II-lea cu un salariu de 800 de guldeni. Tot în această perioadă a devenit mason. Câștigurile sale erau cu mult mai mici decât cheltuielile pe care le făceau el și Constanze astfel că tot timpul era în căutare de împrumuturi. În ultimul an al vieții a compus ”Flautul fermecat” care a fost prezentat pentru prima dată la 30 septembrie 1791 având un imens succes.

Moare pe 5 decembrie 1791 și este înmormântat într-o groapă comună din cimitirul Sf. Marx. Nici astăzi nu se știe unde îi zac rămășițele pământești.

Muzica lui Mozart este ușor de ascultat datorită grației sale, dar complicată, în același timp, din cauza profunzimii a subtilității și a caracterului său pătimaș. Toate compozițiile lui, chiar și cele din copilărie, au densitate, personalitate, sunt memorabile, iar cele de după 1781 sunt capodopere. Karl Ditters von Dittersdorf, eminent violonist și compozitor nota: ”N-am mai întâlnit niciun compozitor cu o asemenea uluitoare bogăție de idei.  Aproape că mi-aș dori să nu le mai folosească cu atâta exuberanță.  Abia reușește să redea o idee frumoasă, căo alta la fel de fascinantăo înlocuiește pe prima,  și lucrul acesta merge așa până la sfârșit, astfel că nu poți să reții niciuna din remarcabilele lui melodii.”

Evoluția muzicală a lui Mozart a fost influențată  la început de tatăl lui,  de Johan Schobert, de J.C. Bach, de C.P.E. Bach, lucru care se reflectă în stilul grațios, galant, melodios. Maestrul său incontestabil căruia tânărul Mozart i-a dedicat plin de recunoștință superba serie de șase cvartete  pe care le-a compus între 1782-1785 afost Haydn. ”Am învățat de la Haydn cum să scriu cvartetele”, spunea el.  Apoi, a urmat influența lui Bach- prin intermediul copiilor partiturilor aduse la Viena de baronul Gottfried van Swieten  și a lui  Handel care a însemnat foarte mult pentru Mozart. A mers până acolo că a orchestrat ”Messia” în stilul propriu sfârșitului de  secol  XVIII.

Opera a fost una din marile pasiuni ale lui Mozart. A început să compună operă la vârsta de 13 ani ”La finta semplice (Prefăcătoria simplă), până în 1791 – ”Flautul fermecat”. A fost primul compozitor care a făcut ca opera comică să iasă din sfera compozițiilor distractive; iubea oamenii și prin muzica lui a încercat să le explice stările sufleteși, personajele, situațiile. Este considerat primul psiholog modern al operei. A fost conștient de supremația muzicii pentru că muzica chiar în cele mai teribile situații devine balsam pentru suflet.

Despre aria lui Belmonte, ”O, wie angltlich” ( O, cât de îngrijorat) din ”Răpirea din Serai” îi scria tatălui său: ”Ai vrea să știi cum am exprimat- ba chiar am arătat inima lui care zvâcnește? Cu două viori care cântă la octavă. Este aria favorită a tuturor celor care au ascultat-o, inclusiv a mea. Am scris -o intenționat ca să se potrivească cu vocea lui Adamberger. Simți tremurul- șovăiala-, vezi cum pieptul lui care zvâcnește începe să se umfle, mai-mai să plesnească; am exprimat acest lucru printr-un crescendo. Auzi  șoaptele și oftaturile- pe care le-am indicat prin viori cu pauze cântând la unison cu un flaut.”

O operă are succesul garantat atunci când un compozitor de geniu precum Mozart întâlnește poetul capabil ”un adevărat Phoenix” cum spune el, care să-i dea un libret bine elaborat. Mozart și-a întâlnit propriul Phoenix în persoana lui Lorenzo da Ponte, născut în 1749 cu numele de Emanuelle Conegliano, un preot italian evreu care fugise din Italia din cauza unui scandal. Mare aventurier și intrigant s-a stabilit la Viena unde a devenit poetul Teatrului Curții pentru opera italiană. Mozart a lucrat împreună cu Da Ponte la adaptarea operei lui Beaumarchais, ”Nunta lui Figaro”, lucrare scânteietoare cu oameni reali  care deschide operei o nouă perspectivă. Tot cu Da Ponte  lucrează ”Cosi fan Tutte”, iar pe libretul lui Emanuel Schikaneder compune ”Flautul fermecat”, chintesență a muzicii lui Mozart. Este o lucrare plină de simboluri masonice, pe tema ei fiind avansate diverse teorii. Însă opera mozartiană cea mai apreciată rămâne ”Don Giovanni”. Compoziție romantică, dar și serioasă în același timp este cea mai valoroasă operă care s-a compus vreodată. Mesajul operei îl reprezintă capacitatea  eroului de a-și da viața pentru un principiu: Don Giovanni ca și Carmen preferă moartea decât să cedeze și să-și încalce principiile.

Dar Mozart nu excelat doar în operă. Lucrările lui de maturitate, atât concertele pentru pian (K271, K595, K488) cât și compozițiile pentru instrumentele de suflat și pentru vioară pot fi adunate într-o listă impresionantă. Adevărate exerciții de virtuozitate, compozițiile mozartiene sunt purtătoare ale trăirilor  compozitorului. Ceea ce deosebește net muzica lui Mozart de a celorlalți compozitori este proporționalitatea și corectitudinea ei ( helas! Mozart cel atât de împrăștiat în viața cotidiană!), simțul perfect al armoniei și un simț special al modulării. Mediocritatea e cuminte, se întinde doar cât îi este plapuma să nu cumva să greșească pentru că nu are curaj, nu are imaginație și nu riscă să treacă dintr-o tonalitate în alta cu eleganța și rafinaamentul cu care a făcut-o Mozart.

 Umanismul și forța sunt mărcile de bază ale muzicii lui Mozart. A murit în sărăcie, iar Constanze, nevasta lui, dacă în timpul vieții nu i-a fost de mare ajutor, după moartea lui a devenit o excelentă femeie de afaceri vânzându-i partiturile și drepturile de publicare la prețuri fabuloase.

Schubert n-a avut un pian al lui niciodată. Mozart n-a avut un mormânt și, cu toate astea, fiind mai versatil decât Bach și mai aristocratic decât Beethoven, rămâne cel mai desăvârșit, cel mai natural și  cel mai talentat muzician pe care l-a avut  vreodată omenirea.