În pregătirea efortului maxim politic pe care suntem gata să-l facem la sfârşitul lunii viitoare )luarea deciziei dacă să ne pese sau nu de modul în care naţia română îşi va exprima opţiunile politice în alegeri) a avut loc un mic eveniment politico-cultural )mai bine invers, evit cacofonia...) într-o oarecare piaţă din Montreal. Piaţă de care nu am auzit până acum – şi probabil nu am fi auzit nici în restul zilelelor ce ne-au mai rămas de trăit pe pământ canadian. Piaţa respectivă a luat numele unei ţări despre care cam jumătate din populaţia Montrealului a auzit tot atât de mult precum am auzit noi despre piaţa respectivă. Restul ştiu că acea ţară care a dat un nume nou pieţii, România, este situată undeva „prin Rusia”. „Close enough”, cum zic canadienii ne-quebecoise.
În romanul "Roşu ucigaş", Jeroen Brouwers(2) porneşte de la momentul prezent al morţii mamei sale, plan care alternează cu întoarceri în copilărie când el, copilul de patru-cinci ani, a trebuit să trăiască - împreună cu mama, sora şi bunica lui - în lagărul japonez Tjideng, din "Batavia înconjurată cu ziduri de cazemată, turnuri şi sârmă ghimpată. În casele de piatră de-acolo au trăit închise mii de femei din Europa, împreună cu copiii lor, pe suprafeţe de câţiva centimetri pătraţi măsuraţi cu liniarul, suprafeţe pe care erau dispuse să şi le apere până la ultima lor picătură de sânge: chiar şi pervazurile ferestrelor erau locuite, şi pragurile, şi fiecare casă a scărilor mai deosebită, verandele, coridoarele, aerul însuşi din case era locuit, - cine avea un hamac trăia printre frânghiile cu rufe puse la uscat şi întinse peste tot, îmbrăcăminte zdrenţăroasă şi puturoasă." Aici a locuit vreme de aproape doi ani, "împreună cu alte câteva zeci de persoane într-o bucătărie, - noi locuiam pe dulapul-masă din jurul spălătorului de vase.
Era o zi neobisnuit de caldă pentru sfârşitul lui septembrie, iar eu abia îmi târam picioarele pe asfaltul fierbinte. În Gara de Nord, zăpuşeala şi mirosul de transpiraţie făceau atmosfera de nerespirat.
- Uită-te fă pe unde mergi!... Un bărbat ţigănos ce târa un geamantan de vinilin răpciugos mă împinge cu umărul şi aproape îmi pierd echilibrul. Într-o alta zi, poate m-aş fi enervat şi poate i-aş fi şi răspuns, dar astăzi nu îmi mai pasă de nimic; o amorţeala ciudată înlocuise orice altă emoţie.
"Iar Geţii, cei ce se cred nemuritori... ei cred că nu mor şi că cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis..." (Herodot)
Folclorul nostru cred că este cea mai fidelă reprezentare a sufletului românesc, inclusiv lirismul său, atingând sublimul în balada Mioriţa. Ca orice literatură, folclorul este un întreg. La noi folclorul a fost principalul creator (comparat cu "creaţia cultă") până pe la începutul secolului al XIX-lea, treptat reducându-şi rolul creativ; a mai...
Ziua imediat următoare Sărbătorii de Crăciun a fost întunecată de imagini sumbre de moarte şi disperare. O imagine din cele multe şi dureroase mi-a rămas vie în faţa ochilor şi în suflet: o mamă strângându-şi la piept copilaşul ucis de tsunami. Durerea şi disperarea ei, imaginea unui om zdrobit de o mult prea mare greutate sufletească, m-au făcut să plâng şi să-mi întorc rugăciunile către ea şi catre mulţi alţii care au suferit teribil de pe urma valurilor ucigaşe. Fără exagerare spun că imaginea femeii plângând va rămâne cu mine toată viaţa, ca o reamintire a faptului că având pe cei iubiţi aproape este de departe cel mai mare dar pe care aş putea să-l cer.
Circulă zilele astea pe Internet un filmuleţ care a făcut să se umfle rânza patriotică în fiecare român. Departe de mine gândul să minimalizez realizările poporului meu - de care sunt chiar mândră -, dar mă deranjează exaltarea şi bătutul câmpilor.
Iată că luna aprilie ne-a adus o mică sărbătoare: revista Atheneum a împlinit cinci ani de existenţă. E cazul, probabil, să facem un bilanţ. Acum cinci ani, aşadar, în timp ce un grup de români se aduna pentru a discuta posibilitatea (timpul a dovedit ca era posibil; nu ştiu cât de oportun era demersul - dar asta este încă în dezbatere...) apariţiei unei organizaţii a românilor din Vancouver - alta decât una pe criterii religioase - Vică Albuşel, care mai experimentase apariţia unei reviste (religioase) în limba română, a propus să înfiinţăm o revistă.
[[wysiwyg_imageupload:98:]]Aceia cari sunt deprinşi a vedea cârmuitori ai unei ţări mai mari, înţeleg prea puţin ce înseamnă aceasta. Înseamnă muncă şi griji şi nădejde, şi multă trudă pentru slabă ispravă. Dar larg e câmpul şi, dacă inima are voie bună, mare e opera.
Când eram tânără, gândiam că totul e muncă, muncă pieptiş în sus; dar anii care trecură, au adus o altă cunoştinţă binecuvântată, şi acuma ştiu. Ţara aceasta e mică, e nouă, dar e o ţară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca şi altora să le fie...
Azi am întrebat şi noi la "Domo" cum am putea lua un aragaz "Bosch" în rate. Vânzătorul a întrebat-o pe Victoria: "Dar câţi ani aveţi?" - "59", i-a răspuns Victoria, şi a continuat: "Mi se pare brutală şi nepoliticoasă această întrebare!". În replică vânzătorul a-nceput să răstească o teorie că el trebuie să se asigure că cel care cumpără nu moare înainte de a-şi achita ratele şi dacă vrem să luăm, să facem un împrumut la o Bancă, dar şi acolo o să ni se pună aceeaşi întrebare, poate şi mai şi... La spiciul ăsta a intervenit şi patronul )un malac, dar cu lovele / ce ascultă doar manele) care ne-a lămurit că vom avea un aragaz la Paştele Cailor.
Richard Wagner a fost unul dintre puţinii aleşi care au schimbat cursul Istoriei Muzicii. Creaţia sa - monumentală, profundă şi de o complexitate...
Comments
Re: Atheneum la cinci ani
Felicitari pentru tenacitate si succes in aduce mai departe "povara grea, dar prețioasă, a moștenirii".
D.