Datorită faptului că "şocul" dintre românul nou venit şi "zidul" socio-cultural, specific Nord Americii, este atât de puternic, această rubrică doreşte să prezinte diferitele situaţii în care fiecare din noi a fost pus. Bineânţeles că această acţiune nu poate avea fiinţă dacă nu există participare directă - sau indirectă - a cititorilor acestei reviste
Pentru protejarea sentimentului individual, numele celor în cauză va fi substituit, or - doar la cerere - se vor folosi iniţialele numelui în cauză
De la nimic până la absolut ar fi o anumită distanţă mai mult sau mai puţin conştientizată, o distanţă măsurabilă într-o oarecare măsură, o întindere ce ar părea scurtă pentru unii şi lungă pentru alţii. S-ar pune problema ce zace dincolo de limita perceptibilului, până unde, prin intuiţie, ar începe absolutul şi în aceeaşi măsură, de unde, prin aceeaşi premonitorie intuiţie începe nimicul.
S-ar spune că nimicul e ceva ce nu există, precum nici absolutul. Dar, fără îndoială, prin experienţa de zi cu zi, mai puţin de absolut există, precum există mai mult de nimic.
Cei ce au avut un mare rol în formarea Canonului Noului Testament au fost "ereticii", în primul rând Marcioniţii (din "şcoala" lui Marcion din Sinope; până spre sec. III d.Hr. ajunseseră să numere sute de mii de credincioşi. Numai faptul că împăratul Constantin a impus creştinismul "ortodox şi catolic" ca religie de stat a făcut ca mulţi dintre noi să nu fim Marcioniţi, Arieni sau Gnostici...). Aceştia respingeau în totalitate moştenirea iudaică, pornind de la afirmaţia că Iisus era Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu - şi nicidecum om. Deci, nu era deloc important faptul că el se născuse, aşa cum afirmau ceilalţi creştini, din familia lui David. El era "uns" (mesia) prin puterea lui Dumnezeu, şi nu datorită profeţiilor. Din acest motiv, respingeau din start atât cărţile Vechiului Testament, cât şi cărţile autorilor evrei. Singura excepţie era Paul - ale cărui scrisori le acceptau în parte. De asemenea, acceptau Evanghelia după Luca (fără povestea nativităţii) şi partea a doua a Faptelor, cea în care se vorbea despre misiunea lui Pavel către gentili.
În primăvara anului trecut am avut o zi de vineri pe care nu cred că am s-o uit vreodată. Vremea trece fără să o simt, iar eu sunt acelaşi pictor modest de odinioară. De fapt, dacă spun "vineri", asociez fără să vreau acest cuvânt cu Dejul şi naveta mea săptămânală. Dar nu călătoria mi-a rămas întipărită în memorie ci toată acea zi, cu evenimentele ei, succedate de dimineaţa până târziu în noapte. Ratasem călătoria la Dej şi regretul de a nu fi ajuns la timp acolo mă bântuia ca un leit-motiv interior al zilei ăsteia întortocheate. Îmi amintesc totul, cu lux de amănunte, deşi a trecut mai bine de-un an de atunci, chiar totul, de cum mă trezisem, până în noapte, când m-am aşternut în pat. În fine, pentru că ratasem plecarea, mă trezisem dintr-o dată cu o zi de vineri liberă, deşi purtam în mine grija copiilor dejeni care mă aşteptau.
Este sfârşit de aprilie şi încă mai bate vântul rece. Vine direct de la Polul Nord, neoprit de nimic, nici un lanţ muntos nu-i stă în cale, doar nişte dealuri izolate, cam pitice, şi o vale mare cât un continent, aşezată pe un brâu de piatră şi plină de lacuri, astfel încât, văzută din spaţiu, ţara arţarului are părul roşu şi mii de ochi albaştri. Dar ce contează că a mai trecut o iarnă cât o jumătate de an? Important este că de două zile au înflorit magnoliile. Direct din boboci, nici nu i-au mijit mugurii. Am descoperit şi un ghiocel stingher, era să călcăm pe el când ne-am dus să mirosim magnoliile. Ne-am întors rebegiţi, dar fericiţi. Bucurie efemeră. Deşi ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, aceasta nu intenţiona să fie chiar aşa.
Singurătatea este o stare de fapt. Întotdeauna suntem singuri în raport cu ceva sau cineva. Cel mai des suntem singuri cu gândurile noastre, cu grijile şi măcinările noastre interne. Încercăm să fugim, să ne ascundem de ele, ca de nişte lucruri concrete, palpabile. Iar pentru că nu reuşim, intrăm în panică, ne consumăm, ne agităm şi ne mistuim inutil energia.
Este o falsă problemă: în loc să eliminăm cauza, noi atacăm efecatul. În loc să eliminăm problema în sine, s-o aprofundăm, să-i găsim soluţia optimă sau cel puţin rezonabilă, noi ne ascundem, evităm confruntarea directă, ca şi...
Am auzit mai demult o întrebare mai puţin placută: Dacă te naşti înt-un garaj, asta te face să fi maşină? Dacă te-ai născut într-o familie de creştini, asta te face neapărat creştin? Bineînţeles că nu. Noi suntem ceea ce facem, ceea ce spunem, ceea ce gîndim, ceea ce aprobăm, ceea ce aderăm şi adorăm. Noi suntem rezultatul deciziilor noastre.
Născută la 13 mai 1971, în Cluj-Napoca. Absolventă a Facultăţii de Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai. A debutat cu poezie în revista "Steaua" )1989). Alte colaborări în: "Contrapunct", "Apostrof", "Familia", "Tribuna", "Poesis", "Atheneum", "Observator Cultural" etc. Prezentă în dicţionare şi antologii de poezie. Volume publicate: "Înzeire", versuri, editura Albatros, Bucureşti;"Din casa lui Faust", versuri, editura Clusium, Cluj-Napoca, 1998; "Trestie şi plumb", interviuri cu scriitori clujeni, editura Limes, Cluj-Napoca,...
Mare eveniment mare! Majestatea sa, regina Elisabeta II-a a regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord - şi încă formal conducătorul constituţional al Canadei - ne-a vizitat patria; din Nord (Nunavut) trecând pe la noi în vest şi ajungând până la Ottawa, la capitală.
Comentarii