Dar tatăl lui, chiar Soarele cel mare,
Nu şi-a dorit-o noră niciodată.
Spunea că e frumoasă, dar nu are
Ranguri înalte şi nu e bogată.

A lui e bolta fremătând de viaţă,
Ea n-ar avea decât un pumn de lut.
Se-ascunde zâna-n peşteri ca de gheaţă,
Să-şi plângă-n voie dorul ne-nceput.

Acolo stau, cu ani şi ani în spate,
Un

El află că o mare bucurie
Pentru copii e bradul să-l privească,
De Sfânt Crăciun, împodobit să fie,
Cu globuri şi lumini, să strălucească.

- Aş vrea să fiu şi eu brad de Crăciun !
- Da, dragul meu, mama-i va spune-apoi,
Dar de-ai să pleci, oricât vei fi de bun,
N-ai să mai poţi să te întorci la noi.

O-nfiorare l-a cuprins, să ştii,

La o răscruce casa se afla.
Parcă era o piatră de hotar
Între câmpia care ne veghea
Şi cerul luminat de vis şi har.

Ploaia-ncerca să muşte pe la geam,
Vântul hain prin horn a revenit,
Dar trupul casei, sprijinit pe-un ram,
Deşi era doar lut, nu s-a clintit.

Acolo s-au născut mai mulţi copii.
Pe toţi bunicul

Întâi a desenat-o el pe mama ;
Frumoasă şi cu ochi de catifea.
Avea un chip de zână, îţi dai seama.
Aşa în ochii lui el o vedea.

Pe tata cum se joacă îl arată,
Căci asta face des cu ai lui fii,
Încât bunica-l ceartă cateodată
C-a dat în mintea lor de răi copii.

Bunica-i desenată-n uniformă.
Ce uniformă ? Poate ştiţi cu toţi :