(Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)
...Dar pentru că tot vorbim despre mere, daţi-mi voie să fac o mică digresiune.
Nu ştiu de ce, probabil din prea puţină imaginaţie, fructul oprit a fost asemuit cu un măr. Mai toate picturile având drept temă căderea în păcat ne arată pe acei doi strămoşi ai noştri întânzând mâna după un măr - ba, uneori, chiar muşcând din el. Mai mult, tradiţia este atât de împământenită, încât şi azi se afirmă că fiecare om are în gât un „măr al lui Adam".
M-au întrebat mai mulţi, pornind de la articolul de fond al lunii trecute, de ce nu scriu mai multe despre Biblie. Dacă tot ştii - au zis ei cu oarece ironie. Au fost câţiva care m-au luat şi ei la întrebări, tot ironic: şi pe asta o ştii? De ce nu laşi tu pe cei ce se pricep să o facă...
Nu întâmplător, adeseori asociem femeia cu ideea de interior, intimitate, acel cadru plăcut al comunicării intime, acel spaţiu plin de tandreţe, căldură şi rafinament. Atmosfera unei biserici ortodoxe pare să respire o asemenea intimitate, un loc al unor al confidenţelor uneori dureroase, alteori destinse sau pline de recunoştiinţă între om şi Dumnezeu.
Pare ciudat că poetul delicat, predispus spre melancolie, cu vocaţia de a binecuvânta împăcarea cu natura, cu semenii – să fie tocmai el ţinta unei respingeri. Pe neaşteptate s-a vorbit după moartea lui Rainer Maria Rilke despre un handicap în relaţiile sale cu cei apropiaţi. Dădea de bănuit şi faptul că zvonul de discreditare venea de la cineva care îl înconjurase altădată cu adoraţie. Uimirea a sporit când s-a aflat că porni-rea iconoclastă se îndrepta mai larg împotriva unei serii întregi de barzi, puşi brusc...
Câteva lucruri sunt de consemnat în ultima perioadă şi aş începe cu vre-mea asta frumoasă, că nu te mai saturi să vezi ce frumos e Vancouverul pe timpul ăsta plin de soare şi îmbietor, la plajă, vacanţe, nopţi pline de farmec şi aventură, atât cât este permis în cadrul regulilor municipale. Adică dacă cauţi după ora două noaptea un loc să-ţi continui noaptea, nu prea găseşti spaţii legale unde, oricum, tot sunt fel de fel de restricţii, uneori ciudate - cum ar fi aceea în care nu poţi fi servit numai cu băuturi alcolice, trebuie...
Urmăream mai zilele trecute o emisiune în care Stelian Tănase mărturisea un fapt constatat numai în momentul în care a păşit pe pământul american. Departe fiind de ţară, rupt care-va-să-zică de mediul românesc care acoperă orice analiză detaşată şi, deci, imparţială, ziaristul, eseistul, omul politic Stelian Tănase a rămas uimit că sistemul comunist, fie el în Rusia, Polonia, Bulgaria, chiar şi Germania estică, a reuşit în programul aplicat consecvent decenii de-a rândul: formarea "omului nou". Acel program a reuşit mai ales în Rusia şi fostele republici "sovietice" - datorită timpului mai îndelungat în care s-a aplicat, dar şi a "conducătorilor" pe care Dumnezeu i-a dăruit acelor popoare, poate pentru multele lor păcate. Tot atât de multe păcate, dacă nu cumva mai multe şi mai grele, am avut şi noi, românii, altfel nu ne trezeam cu un Dej sau Ceauşescu să ne conducă destinele decenii la rând.
Probabil, cel mai important fenomen literar al ultimului deceniu şi jumătate, a fost, la Iaşi, explozia unei veritabile „şcoli de proză", sprijinită, în ultima treime a intervalului de programul Polirom iniţiat odată cu „Votaţi literatura tînără" din iarna anulilor 2003 - 2004. Sigur, programul nu este destinat doar literelor ieşene, ci este unul naţional, dar de el...
Trăind printre străini, ajungi să cunoşti tot felul de chestii. Mai ales din cele la care un român, trăind la el în ţară, nu prea are motive să le gândească. De exemplu, cetăţenia. Este aproape normal ca un român, locuitor al României, să fie cetăţean român. Se naşte cu această calitate şi rămâne fără ea în urma unei declaraţii de renunţare. Sau, în cazuri extrem de rare, i se poate „lua" cetăţenia - în urma unui decret prezidenţial, hotărâre guvernamentală, sau chiar act abuziv, la iniţiativa serviciilor secrete. Asta s-a întâmplat mai ales sub comunişti... Desigur, uneori naţionalitatea...
Readuc în discuţie ecoul pe care l-a avut un scurt eseu al meu intitulat Reflecţii aspra unui impas găzduit acum trei ani de revista 22. Am înregistrat cu uimire distanţarea rece cu care am fost întâmpinat în unele locuri, mi se reproşa dorinţa de a mă amesteca în decizii de strictă competenţă. Se părea că dau sfaturi unor tribuni politici, mult mai bine informaţi şi cu o rutină a intervenţiilor în zone de răspundere. Mi se repeta că mă las ispitit de a comenta evenimente dramatice, nefiind însă aproape de...
Comentarii