nu aş fi crezut că voi supravieţui încă o zi
o nouă viaţă
chircită în coconul meu de întuneric
nu lăsam să scape nici un fir de aţă
şi speram să nu mi se mai întâmple nimic
în acea mătăsoasă răceală
aşteptam să pierd identitatea chinuitoare
ce persista în greşeală

nimic nu îmi aducea alinare
nici zgomotul de mâini degerate căzând
odată cu piatra
nici drobul de sare lins binevoitor de himere
în somn
eram singură cu melci superlativi pe umeri
refuzând să zboare
în acel vid de izolare nebună

Erau mulţi ţărani şi puţin pământ, şi încă mai puţini nobili care să angajeze argaţi. Pământul era foarte bogat şi ţăranii citani ştiu să se mulţumească cu puţin. Dar când venea vreo secetă, sau poate vreo inundaţie la timp nepotrivit - de strica recolta, mulţi dintre ei piereau de foame. Asta nu-i amăra prea mult, viaţa e dată de Marele Zeu şi tot el o ia. Nefericirea de aici e plătită cu fericirea de dincolo - cel puţin aşa zic călugării şi învăţătorii.

DE-AMOR

Început de primăvară la 1900
Port botine înalte cu pietricele înfipte în toc
Degetul inelar, obosit de-atâtea logodne
Doarme-n mănuşa cu miros de sirop.

Aştept să te naşti
O sută de ani trec pe lângă mine
Înghesuiţi într-o şaretă neagră
Cu-ataş.

Azi am treizeci de ani. Un rest de ţigară
L-am strivit sub talpa unei botine
Drumul pe care cobor seamănă cu tăietura
Ochilor tăi
Când clipeşti deschid o umbrelă cu multe buline.

 Noţiunile Iubirii.