Revista Atheneum

Pelerin al gândului și al căutărilor filosofice, Vasile Voiculescu este un caz  unic în literatura română. Tipul de sonet cultivat de poet pentru ”continuarea” operei shakespeariene nu era cel cunoscut în poezia noastră nici la Eminescu, nici la Macedonski, Pillat, Codreanu sau Eftimiu. O singură dată, în mai 1950,  încercase  sonetul endecasilab românesc, în ”Întâia dragoste”, apoi va folosi alternanța de 14-15 silabe.

I. OPRIŞAN: Mult stimate domnule Mihadaş, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu să-mi indice cîteva dintre personalităţile clujene la care aş putea apela spre a afla unele aspecte mai puţin cunoscute despre ultima perioadă a vieţii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastră, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima dată cînd numele dumneavoastră era asociat cu cel al filosofului. În ce relaţii v-aţi aflat, de fapt, cu poetul şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut ?

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

E foarte interesantă etimologia cuvântului  ”fericire”, termen care face parte din lexicul de bază al limbii române, moștenit direct din limba latină. Așadar ”fericire” vine de la ”felix”, ”-icis” la rândul lui provenit dintr-un substantiv care s-a pierdut pe parcurs ”fela” care însemna ”sân”, ”țâță”. Același termen era și în greaca veche ”phili”, ”philis” cu sensul de ”sân”, ”doică care alăptează”.