Ei, şi văzânduşi Adam şi Eva un fiu sub ţărână iar celălalt rătăcitor, ce s-au apucat să facă? Fii şi fice. Dar mai întâi pe Seth. Ce a făcut Seth în toţi cei nouă sute doişpe ani, în afară de a-l fi născut pe Enos şi alţi fii şi fice, nu prea ştim. Cum nu ştim deloc ce au făcut toţi ceilalţi zece patriarhi antideluvieni, inclusiv Adam – până la tata Noe. Fiecare din ei au trăit (aproape) cât Matusalem – şi ăsta a TRĂIT! Exact 969 de ani. Cu excepţia tatălui acestuia, Enoch, care a „dispărut” în floarea vieţii, la abia 365 de ani. Cum el a fost socotit a fi un om „drept”, umblând pe calea lui Dumnezeu, acesta (El) L-a luat cu El în cer şi alta nu l-a mai văzut nimeni. Prin aceasta, Enoch este primul „drept” pomenit în Biblie, alături de Noe şi, mai târziu, de Phineas, Ilie şi Iacob, „fratele lui Iisus” şi, în scrierile de la Marea Moartă, de Învăţătorul Dreptăţii.
Vine din nou, ca în fiecare an, Paştele creştinilor. De aproape două mii de ani, creştinii serbează momentul Învierii Domnului, cel mai important eveniment din istoria creştinismului şi, zic ei, din istoria omenirii. Pentru că, în acea dimineaţă de duminică, la două nopţi după punerea Lui în mormânt, Acesta s-a ridicat. Viu. După ce salvase pe om de păcatele lui prin jertfă de sânge, adusese speranţa de a-l învia după moarte în Împărăţia lui Dumnezeu. El era, cum zicea Pavel în Scrisorile lui, doar primul om înviat, exemplu pe care îl vor urma toţi cei ce cred în El. Şi dacă nu credem în Înviere, ce rămâne din credinţa noastră? Cuvintele lui Pavel spun: „dacă n’a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este credinţa noastră” (I Cor. 15.14)
Cum Potopul a durat vreo zece luni, ne-am zis că ne putem lungi şi noi măcar două... Căci povestea Potopului este una din cele mai cunoscute şi mai amănunţite poveşti din Torah.
Acum, să nu se creadă că doar evreii au avut un mit al Potopului. Nu puţini cercetători (biblişti) văd în universalitatea mitului o dovadă a faptului că povestea este adevărată. Doar că uită că celelalte populaţii au „uitat” de Potop, odată ajunse sub ape... Dar uite că nu au „uitat”! Şi mitul potopului, ba chiar a „sfârşitului lumii” prin ape, se poate întâlni mai peste tot, din insulele Pacificului la Polul nord, din jungla Amazonului în cele africane, de la populaţiile precolumbiene la chinezi. Nu există un alt mit – cu excepţia celui al Creaţiei – atât de răspândit ca cel al Potopului.
Înainte să ne despărţim de lighioane, să ne mai oprim puţin asupra Dragonilor. Cum ziceam, în Torah (şi, în general, Biblie), acest animal fantastic este extrem de rar întâlnit. Mai mult prin extrapolare putem echivala Leviathanul unui dragon. Mulţi cred că la baza lui a fost un caiman, sau poate Tiamat, „zeiţa-dragon” a sumerienilor, Mama zeilor şi personalizare a „apelor adânci”, a Oceanului (în sens biblic, a „adâncului de ape” deasupra căruia mişca duhul lui Dumnezeu). Numele are înţelesul de „sărat”. Un alt „balaur”, întâlnit în Psalmi, este Rahab, personificarea răului, a Duşmanului, cu care Dumnezeu va da bătălie pentru a reinstaura calmul, pacea...
M-au întrebat mai mulţi, pornind de la articolul de fond al lunii trecute, de ce nu scriu mai multe despre Biblie. Dacă tot ştii - au zis ei cu oarece ironie. Au fost câţiva care m-au luat şi ei la întrebări, tot ironic: şi pe asta o ştii? De ce nu laşi tu pe cei ce se pricep să o facă...
Dar iată că-ntr-o bună zi (şi bună era!), Dumnezeu şi-a adus aminte de bieţii oameni rămaşi în viaţă şi a oprit Potopul. Ba şi-a făcut şi semn să nu mai uite: a pus pe cer curcubeul. Aşa că, la sfatul lui Dumnezeu, bunul (şi dreptul) tată Noe s-a dat jos de pe arcă, văzând el că porumbelul şi-a văzut de drum. Şi a dat jos şi toate foşgăiala de dibitoace, lăsându-le libere să umple din nou pământul. Aşa de bine l-au umplut, ne spun bibliştii, că unele au ajuns tocmai în Australia, neoprindu-se niciunde pe drum şi învăţând să înoate, pentru a-şi ocupa locul „după felul lor”....
Cum ziceam rândul trecut, Vechiul Testament se împarte în mai multe secţiuni. Prima reprezintă Torah, Legea, sau Pentateuh. Urmează Profeţii (Mari - şase, şi Mici - 12) şi Scrierile.
Ca de obicei, după ce dă imaginea generală, editorul se concentrează asupra „poporului ales”. În acest caz, el este urmaşii lui Shem, semiţii. Pentru că, zice cronologul, stră-nepotul lui Shem a fost Eber, străbunul evreilor.
Înainte de a începe povestea lui Avram, Editorul face din nou o pauză. Folosind scrierea sursei P („Preoţească”), dă din nou genealogia neamului lui Shem până la Avram. Vedem că vârsta petriarhilor începe să scadă. După ce Şem trăieşte şase sute de ani, fiul lui, Arpacşad trăieşte „doar” vreo 440, ca şi fiul acestuia Eber – dar începând cu Peleg vârsta se reduce la ceva peste 200... De asemenea, vârsta la care patriarhii dau naştere întâilor lor născuţi scade dramatic – de la 100 la cca 35. Avram va fi excepţia.
Să vedem, dar, prin ce aventuri a mai trecut Avram. Din Egipt s-a întors la Betel - pe când acesta era doar un loc pe înălţimi, de adus jertfe, şi a chemat din nou Numele Domnului. E bine să o faci cât de des, mai ales dacă ţi-a ajutat în afacerea cu Faraon. Iar cu Avram era nepotul Lot, care avea şi el „oi, boi şi corturi" - deşi nu ni se zice dacă îşi vânduse nevasta vreunui egiptean. Şi cum locul nu era mare, iar „Cananiţii şi Feresiţii locuiau atunci în ţară", ciobanii lui Lot (Biblia îi numeşte „păzitori") se cam băteau cu cei ai lui Avram pe locurile de păşunat (deci, Mioriţa este universală...). Aşa că unchiul i-a zis lui Lot să îşi cam caute de drum, să nu se ajungă la lucruri mai rele... „Oare nu e toată ţara înaintea ta?", zice bătrânul Avram, care deja se considera stăpân peste Canan, bazându-se pe cuvântul Domnului. Şi acesta (Lot) a ales să se ducă pe Valea Iordanului, un adevărat Eden pe pământ, zice biblistul - înainte să fi distrus Domnul Sodoma şi Gomora.
Am vorbit, deci, despre cine şi când a(u) scris Torah. Desigur, bibliştii conservatori pot nega aceste descoperiri ale bibliştilor care acceptă "critica formei" ca bază de lucru şi nu iau mot-a-mot tradiţiile şi afirmaţiile din Biblie. Personal, pe mine mă interesează mai puţin dacă aceste cărţi au fost scrise de Moise sau redactate de Ezra - cât timp găsesc în ele ceea ce caut...
Am stat să gândesc cum voi proceda în continuare: să continui să scriu despre autorii celorlalte cărţi din Vechiul Testament (VT), eventual şi din Noul Testament (NT), sau să trec direct la prezentarea Torei - amintesc, a primelor cinci cărţi ale VT? Poate e mai bine să prezint "autorul" atunci când voi ajunge la cartea respectivă - iar pe autorii cărţilor din Noul Testament atunci când voi termina să vorbesc despre Vechiul Testament. Dar iarăşi, poate e bine să trecem peste acestă parte mai puţin plăcută tradiţionaliştilor, aşa că în acest articol voi termina de prezentat restul cărţilor din VT, urmând ca în articolul de luna viitoare să vorbesc despre autorii Noului Testament.
Vorbind despre Lot, am luat-o înaintea poveştii (biblice). Căci Cartea e mai ales despre Avram, nu despre Lot. Deci, să vedem Făgăduinţele Domnului către Avram pe când acesta trăia în Ţara Cananului (şi nu, deocamdată, a lui Israel).
Imediat după ce s-a despărţit Avram de Lot, i s-a arătat Dumnezeu şi i-a spus (cam aşa): tot ce văd ochii tăi de jur-împrejur, al tău este - căci ţi le dau Eu. Şi vor fi ale tale şi ale seminţiei tale în veac. „Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea fi numărată." Din această afirmaţie putem presupune că cei creştini, care iau de bună afirmaţiile lui Pavel, se cam înşeală văzând în „sămânţa lui Avram" pe Iisus - pentru că Iisus nu a fost „mulţime", ci unul, şi a fost uşor de numărat... Poate mai mult temei au când afirmă că „sămânţa" sunt creştini de azi, Biserica, va să zică.
Comentarii