depărtările se-ncleştau pe marginea nedefinită a norilor de fiecare dată simţeam, iubite iernile reginei de sticlă ghemuite pe ţărmuri precum fiarele-nsetate lichefiate prin nisipuri ca murmur de pietre vremelnic întoarse spre cer
cum freamătă spre adâncuri epave-mpletite-n carnea marelui catarg prin clipele vechi ce se sparg aduceri-amare-aminte
...va fi fost să pleci peste alte mări, iubite prin locuri dureros viscolite de iarna crescută-ntre noi fără cuvinte.
ploua în iunie şi mă pândea din nou senzaţia aceea stranie de libertate din vârful cireşului
de undeva, de altunde, archimboldo deschidea ferestre larg sărutului umezit de cireşe pe şevaletul memoriei până când umbrele se lichefiau tandru în haine de duminică pe străzile din Saint Germain
ploua şoptit în strană iar păsările plecau hohotit din sufletul meu descheiat la vest de mine însămi...
ce limpede mîngîi tu stelele pe litere şi închizi obloanele sunetelor incinerate pînă la plînset prin camere strîmte disperării de taină
vitraliile inimilor nu se vindecă niciodată cu patima sau ura neofiţilor
rămîi cu mine primăvara în ritm Atena Nike între inimă şi Acropole e vremea să imprimi diacronic fonograme senzuale şi să le făgăduieşti luminii într-un zbor unic cu o singură aripă întotdeauna minunile par inadaptabile condiţiilor de trafic
în jurul meu cad zidurile norilor contractez pneumonii de-o viaţă şi tu nu ştii cum naufragiază penultima călătorie
iluzia de a fi jumătate umbră ţărmului cronofag se pierde acestei încremeniri apocrife numai el îşi caută prin nisipuri tanagra muribundă lîngă solfegii de sînge
sunt doar catedrale de aer ascuţite dincolo de ne-au rămas închise într-o piatră albastră mările şi navigatorii
de la o vreme mi-am ridicat un cavou de nesomn pe marginea lumii unde înfrigurează tăcerea aeropagul inocenţei
eram în ultimul tramvai purtînd şevaletul demodat şi dacă îţi spun cum pictam din nou pe furiş peisajul uitat despre lumea întoarsă din mine prin camere cu oglinzi acoperite de cearşafuri
uleiurile îmi vibrau sub degete ca atunci cînd eşti singur şi vezi în depărtare podul de flori străvezie fata morgana poate că am coborît demult dincolo de la o vreme cineva adună culorile uscate pierdute sau e urma albastrului cobalt despre care nimeni nu a scris în decembrie
vorbeam deseori despre îngeri din cărţile altora sau poate din semne dar nu simţeam decît tremurul umbrei proiectat de-a lungul urmelor ca şi cum o vietate stranie, desfigurată s-ar tîrî anevoios cu mine-n spate prin nisipul fierbinte
din cînd în cînd gesturile se dedublau arabescurile din aer se desincronizau şi eu nu ştiam că şi El încerca să scape de coşmaruri şi umbre
...doar mă-nfăşura-n aripile-i calde ca-ntr-un cocon de iarbă
Comentarii