I se spune „Neamprost”. Aproape nimeni nu mai ştia cum îl chema cu adevărat. Adus de politica partidului unic de la ţară la periferia oraşului şi-a pierdut rădăcinile şi, drept compensare, simte nevoia să se lăţească. E felul lui de a-şi spori respectul de sine, de-a se face remarcat de noii vecini de la bloc. Nu că ar da doi bani pe ei. Doar aşa, pentru a-i ţine la respect, să ştie clar până unde au voie să se întindă.
„Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi.” (Povestea lui Harap Alb)
Motto:„În singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în adierea serii i-am primit ca zălog pe cei ce aveau nevoie să-şi regăsească în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă cărei i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos.Devenise pădure fără liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai este decât copac mort.” (Antoine de Saint Exupery – Citadela)
Ca-n fiecare joi după-amiaza, Fane Bidirel s-a aranjat la patru ace şi-a pornit agale către centrul oraşului. Acolo, „La doi tei”, se întâlneau lăutarii târgului către sfârşitul săptămânii, pentru a-şi angaja diferite evenimente, unde să cânte sâmbăta ori duminica. Fane era cam supărat: c-o seară mai înainte înţelegerea pentru nunta pe care o arvunise pentru acea sâmbătă căzuse. Fugise mireasa cu un văr de-al mirelui şi stricase toate socotelile - atât pe-ale lui, cât şi pe-ale celor două familii.
Abia s-a ridicat soarele de-o suliţă, că satul părea toropit sub valul de căldură ce devenea tot mai apăsător. Sub salcâmii cu frunzele pleoştite, animalele căutau umbra, dormitând alene cu ochii abia mijiţi. Nici măcar o boare de vânt. Şi era o linişte, de parcă n-ai fi fost în mijlocul unui sat, ci undeva pierdut în pustiu... Sătenii parcă intraseră în gaură de şarpe, mai cu seamă aceia pe care i-a prins vremea primprejurul casei.
În satul Plăşcoi din inima Bărăganului trăia unul Ichim. Era un flăcău de toată isprava, bine făcut, harnic, numai că nu-i prea plăcea lui să iasă în lume. Timpul a trecut şi Ichim a ajuns pe aproape de 30 de ani, flăcău tomnatic fără niciun căpătâi, aşa cum ziceau babele din sat. Că numai blestemat trebuie să fi fost: urât nu era, prost nu era, sărac nu era. Mamă-sa, neagră de supărare, nici nu ştia pe unde să mai umble să-l dezlege de blestem pe bietul băiat. Şi-atunci cine putea s-o-ndrume, dacă nu preotul? Părintele însă i-a spus să se liniştească: „încă nu i-a venit sorocul.
Duminică. Singura zi din săptămână în care Aglaia îşi permitea luxul să mai lenevească în pat preţ de-o jumătate de oră, după ceas. De data asta, contrar obiceiului, s-a ridicat brusc, asemeni unui soldat, şi s-a dus glonţ în baie. Se trezise gata obosită, de prea multe gânduri; dar dintre toate, unul îi sfredelea mintea ca un fier încins şi nu-i da voie să mai gândească la nimic altceva. Ochii ei mari, ce dădeau chipului un aer continuu de nedumerire, înotau în lacrimi pe care cu greu le stăpânea, scoţând un oftat din străfundul sufletului.
Comentarii