La marginea satului Căţelu se aciuase de-o bucată de vreme o familie tare săracă. Veniseră de nu se ştie unde c-o cotigă la care aveau înjugată o junică, cu câteva bulendre şi câteva tingiri puse peste un braţ de ciocani. Lumea le zicea „alde Pulihoi”, nume care probabil era interpretarea celui de Polevoi. Şi avea Pulihoi un băiat pe care-l chema Mizdrache şi-o fată Tasica.
- Fire-ai a dracului, să fii, de bleandă cu tot neamul tău, bombănea tuşa Calomfira, încercând să se strecoare pe uşa strâmtă a cotineţei, ţinând strâns de aripi o găină ce cârâia de ziceai că o jumuleşte cineva pană cu pană. Roşie toată la faţă de atâta efort, femeia gâfâia, scuturând cu ciudă pasărea, în vreme ce printre picioarele ei se strecurase altă găină ce nu apucase să-şi îndeplinească sarcina de ouătoare şi, acum cotcodăcea în draci, văitându-se către tot neamul păsăresc că fusese deranjată în timpul programului.
Dumitru, zis Laciu, se tot întorcea de pe-o parte pe alta şi parcă nu-şi mai găsea locul. Se trezise năclăit de sudoare şi cu inima zbătându-se în piept de ziceai că l-ar fi alergat cine ştie ce nazgodii în somn. Îşi pusese ceasul vechi, tip CFR, să sune la trei dimineaţa, s-ajungă-n zori la Gradiştea, la moară. Făcea cam două ore, dacă ţinea caii la trap, şi nu mai stătea la rând. Rumânii care erau mai de-aproape veneau când se lumina de ziuă, însă el trebuia să plece decunoapte să poată prinde rând mai în faţă.
Comentarii