din vis

trezi-mă-voi, Doamne,

din greaua orbire a promiscuității

mă voi  ridica

 și mă voi preschimba

într-o limpede și uimită sferă

voi păși, apoi,

fără să mai simt greaua povară

a viselor moarte

îmi  voi dărui inima încremenită

unui zeu

cu ochii căzuți în uitare

mă voi prelinge înspre lumină

 și nimeni nu va vedea

 niciodată

răgazul pasului meu

din acel fantomatic vis.

timp în timp adormit

timpul trecea obosit pe lângă mine

jilav ca o dimineață de toamnă

o pendulă veche

neîntoarsă de ani

îi măsura trecerea oarbă

livid ca un mort

timpul meu

-timp de gheață-

se lovea de pereții camerei

fără ferestre

la fel de stingher

ca sertarul  întredeschis al unui scrin

 aruncat

în podul cu vechituri

într-un târziu

mi-a șoptit

să nu ne facem prea multe iluzii.

din viaţă plecăm

ca un ţipăt de pasăre

în zbor împuşcată

iubirea

 cu timpul

se uită

în urmă rămân

totdeauna

 lacrimi neplânse

-fierbinţi precum  lava-n  adâncuri-

în  lucruri tăcute

mărunte…

în cartea

 citită-ntr-o noapte ploioasă

în tabloul

pictat cu o zi înainte

în cana

cu  urma buzelor  tale

călători de o noapte 
am străbătut împreună lumea viselor pure
o vreme mi-ai vorbit în tăcere
cuvintele criptice au luat foc în adâncul sufletului meu
ascultând o tristă ghicitoare 
la care numai morţii ar fi putut să răspundă
la capăt de drum ne-am oprit şi ţi-am spus:
eu mă voi întoarce dar tu vei locui de-acum aici
şi multe lucruri ţi se vor întâmpla
prin lume 
împovărat de darurile stranii ale vieţii vei umbla
cu sentimentul unui veşnic exilat

în fiecare seară mă rog:

o, de n-ar mai fi nopţile...

ce binecuvântare mi-ar atinge cu aripa-i

durerea ce-o port!

 încet se lasă peste inimă

încă o noapte care-mi deschide venele

 se cuibăreşte în visele mele

lăsând să curgă

până la ultima picătură de sânge

rănile vechi înfloresc

pleoapele bolnave au uitat

minunea alinătoare ce adulmecă somnul

în acele clipe de  singurătate

 un dor  sfâşietor mă cuprinde...

măcar inima  ta  să fi bătut