Întreg Montmartre-ul o cunoștea pe cea căreia de ani de zile i se spunea ”teribila Maria” și nu puțini erau tinerii pictori care-și instalau șevaletul în preajma străzii Corot pentru simpla plăcere de a o vedea. Apărea zilnic ținându-și câinii în lesă, cu mersul său unduitor, cu ochii de un albastru spre cenușiu scrutând lucrările tinerilor pictori. Ce păcat că Maurice, fiul ei iubit, bea ca un apucat deși era un geniu.

”Hei, paznic de turme

Acolo pe marginea drumului

Ce-ți șoptește vântul ce trece?”

”Zice că e vânt, și că trece,

Și că a mai trecut adineaori,

Și că va trece iar, mai apoi.

Dar ție ce-ți spune?”

(Paznicul turmelor)