Când eram în sat la mine Măicuţa mă ţinea bine Cu toţi fraţii lângă mine. Acasă n"aveam dolarul, Dar aveam boii şi carul Şi aşa-mi petreceam amarul Tot cu boii şi cu carul...
Dară când am crescut mare Am trecut o apă mare, Şi-s înstrăinat prea tare... Auzit-am o minciună Că America-i Ţară bună. Ţară bună şi bogată Şi de bani îndestulată.
Că banu-i cu număr mare Şi momeşte pe oricare. Cum m"am lăcomit şi eu Şi-am plecat din satul meu.
În numărul trecut al revistei noastre am folosit un titlu, "La curţile dorului", fără a preciza provenienţa lui. O facem acum, pentru a nu crea confuzii. L-a folosit şi Lucian Blaga, căruia i-aş aduce omagii, şi Ovidiu Densuşianu, ambii autori folosind o sursă comună, folclorul românesc. Versurile aparţin unei doine vechi din Ardeal:
"Sus, pe vârful muntelui, La curţile dorului..."
Şi fiindcă am intrat din nou în hora cuvintelor, vom încerca să dăm frâu liber jocului lor. Antologia modernă...
I am in my shiny, bright kitchen and the water is boiling on the stove. It was a stressful day and a cup of black tea is all that I want right now. I close my eyes and from the dark surroundings a forgotten memory is coming...
§
It is morning and I lift the warm blanket just a bit, to take a glimpse. The milky dawn is coming and now I can clearly see my grandmother's kitchen. I am just a little girl and my bed...
S-a învârtit în jurul centrului Pământului şi a inventat cercul, forma geometrică sigură pentru a separa lumea lui de ceilalţi, împinşi acum "dincolo".
A rămas singur, cu tăcerea şi visele lui de cleştar şi şi-a căutat sprijin în tăria cerului, stropit cu stele norocoase în nopţi de vară.
Partea a patra, în care se povesteşte cum domnişoara Lenuţa, devenită Linda-cele-mai-lungi-picioare-din-NASA, îşi regăseşte mama
- Intră. Linda? - Da, Linda. Sam? M-a trimis... - Da, eu l-am rugat. De fapt... ne cam cunoaştem, nu? - Mmmm... nu ştiu... nu-mi amintesc... scuze... - A, nu, nu trebuie să te scuzi. Eu nu-s aşa celebru, ca să mă ştii. Poate că e mult mai corect să spun că eu te cunosc, recunoaşte Sam, neputându-şi controla privirea, ci lăsând-o să-i scape către picioarele Lindei, ascunse până la genunchi de o fustă mulată, care le scoate...
Cu doamna Lucia Bunaciu, nepoata lui Iacob Mureşianu, răsfoim
Adrian Munteanu: Pentru că dialogul apare într-o revistă a românilor de peste hotare, ar fi interesant de aflat cum consideraţi că ar trebui să funcţioneze legătura lor cu ţara de origine? Trebuie să se menţină o anumită relaţie spirituală, sau ar trebui să se detaşeze, să ia totul de la început, într-un spaţiu în care încearcă să se integreze până la asimilare?
VASILE PÂRVAN (1882-1927) O reamintire şi un îndemn
Pârvan... cel care s-a ocupat de misterioasele începuturi ale neamului, şi mai ales de începuturile sufletului neamului a avut şi fericita ocazie să facă parte din prima generaţie a României Mari, temelia României moderne. V. Pârvan, piatră de temelie! Căci scria el: "când istoricul cărţilor vede pe un anumit loc hristoavele lui încep de la un veac oarecare înainte să pomenească alte nume de popoare, el scrie: iar de la anul cutare poporul cel...
La fiecare început de primăvară (primăvara nu a chiar debutat încă, dar dacă priviţi cu atenţie veţi vedea tulpini delicate de ghiocei şi brânduşe ivindu-se după somnul de iarnă) suntem pătrunşi de un fel de aer bun, respirăm primăvara şi ni se umplu sufletele de dragoste pentru cei dragi. Şi aici o să las puţin deoparte copiii, părinţii, prietenii, pentru a acorda deplina atenţie relaţiei cu cel sau cea care ne transformă viaţa. În ce anume, cum anume? Greu de spus, ştim doar că, fără a ne da seama de fiecare pas, devenim mai buni şi mai împliniţi. Pentru că în suflet există un gol care nu poate fi umplut decât de către un anume cineva. El sau ea.
Aşa şi-a denumit Adrian Dinu Rachieru cartea apărută în 2000, ca primă ediţie a acestei scrieri. în 2002, la aceeaşi editură 'Augusta', a aparut o a doua ediţie a cărţii, actualizată şi îmbogăţită. Motto-ul solemn, dar licărind speranţe nebănuite, semnat de un nume pregnant în istoria noastră, cel al lui Nicolae Iorga, face ca începutul să fie abrupt şi să ne ducă cu gândul la o mocnită chemare la luptă, care nu se lasă parcă strigată în gura mare, dar care se ghiceşte încă din titlul acestei cărţi, scrisă fără rezerve, de un om care, deşi cu peniţa în mână, arată ca un soldat cu baioneta în spate: 'O, clopote basarabene,/ Se va întoarce iar o zi/ în care vă veţi auzi/ Subt steagurile pământene?' O simplă lectură a eseurilor care compun cartea,
The Kitchen
Comentarii