BABA

Pomeţii rotunzi de lămâie zaharisită
Din gene privirea se leagănă
Mantie rară şi ponosită

Nasul - scorpion cu ac ascuţit
Buzele-atârnă de faţă
Ca un fruct neobişnuit

Poartă pe trup rochia ei
De păpuşă săracă
E-ncântată şi nu ştie ce să mai facă.

Pereţii de var sunt pictaţi în cărbune
Vârful picioarelor s-ar duce
În lume

Stă în scaunul ei de răchită
Şi-ntinde spre geam
Chipul meu de copilă mâhnită.

se ridică în spatele meu
mă întreabă dacă va ploua mâine
dacă fumez şi cunosc limba engleză
scot capul pe geam uitasem
lumina aprinsă
clapele pianului amuţite
stau în genunchi
şi privesc marea
lumina înflorind din nisip
Dumnezeu aşează o piatră
să-mi pot odihni fruntea,
Dumnezeu aşează o pasăre,
un cer, o lumină,
se ridică în spatele meu
statuia de nisip
cu ochi de copil

Joc în spirală învăţat în hinta
atârnată de Mărul Domnesc...
Aureole de mici vietăţi care ne îndrăgesc,
agrişele coapte ce de viaţă mustesc,
bătrânii dragi ce stau lângă vatră
şi blând povestesc.
Cu mâinile-n poală şi năframa legată pe frunte
Bunica grăieşte de munte.
Iar Psalmii iubirii, cu glas tare şi răguşit,
Doar Bunicul i-a mai citit.
Mirosul pâinii calde, un cald sentiment.
Iubire ce vine dinlăuntruri,
cum lumea dinlăuntrul Fiinţei.
Şi Lumina ne locuieşte în egală măsură.

dreptul la nemurire începe cu numele mic

pe lume un Om s-a născut, în Cer nemurirea aşteaptă
ca numele Omului - mic - s-apuce pe calea cea dreaptă

dreptul la nemurire începe cu prima durere

pe lume un Om s-a rănit, în Cer nemurirea aşteaptă
ca Rana să doară adânc şi Crezul - mai sus cu o treaptă

dreptul la nemurire începe cu prima iubire

pe lume un Om a iubit, în Cer nemurirea aşteaptă
ca toate cuvintele lui să fie o singură Faptă.

dreptul la nemurire începe cu prima poezie