Una din formele pasiunii oglindită în clasicismul francez, în secolul al XVII-lea, se referă la o ipostază care, altădată, n-ar fi fost de conceput, aceea dintre rege și captiva lui. Avea loc o răsturnare de roluri cuceritorul copleșit de onoruri și victorii era învins și îmblânzit de iubire ceea ce devenise un laitmotiv în romanele eroice și în tragedii. Se știa că ”Regii nu practică niciodată supunerea și ascultarea , dacă nu-i obligă Dragostea”.
Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, gândirea omenească a cunoscut unul din acele momente atinse de grație caracterizat prin profunde mutații în toate domeniile. Aceste transformări au fost atât de radicale încât impactul pe care l-au avut nu a fost perceput la timpul respectiv, ci după ce au trecut câțiva ani.
Uneori îmi însoţesc cafeaua de dimineaţă c-o privire aruncată pe deasupra presei. Azi mi-a atras atenţia un articol: „Nicolas Cage a fost reclamat la poliţie” În gândul meu zic: cine ştie ce vizionar a avut probleme cu fantoma actorului şi s-a gândit să-l dea pe mâna „organelor”. Mi-am amintit cu acest prilej că cineva făcuse un clasament cu cele mai năstruşnice reclamaţii. Iată câteva dintre ele:
Visul noilor pedagogii este de a transforma şcoala într-un instrument de distrugere a societăţii, prin minciună şi ignoranţă.”(Jean-Francois Revel, Cunoaşterea inutilă)
Comentarii