Păzitorul meu din cerurile sfinte,

O smerită rugă zboară spre Părinte,

cu aripile frânte zboară spre Părinte.

Cerul e departe, zarea nesfârşită,

aripile-s frânte, vlaga mi-e sleită,

Tu  întinde mâna, vlaga mi-e sleită.

Puternicul uliu în jur se roteşte,

Ghearele-s cuţite, pliscu-i ca un cleşte,

Tu  întinde mâna, pliscu-i ca un cleşte.

Duhurile negre o vor prăbuşită,

Tu întinde mâna, ruga mea smerită

La Iisus s-ajungă, ruga mea smerită.

Şi am păşit în Cercul interzis
printr-un cuvânt secret şoptit de magi :
un zeu uitat de lume mi-a deschis,
zvonul străbunilor fremătând prin fagi.

Aici nu-i nimeni să te-ndrume,
rostirea ta devine treaptă,
un paznic, fără chip şi nume,
închide-n urma mea o poartă.

De nicăieri lumina nu răzbate,
doar magii scapără amnarul
şi bat la porţile-ncuiate
cu vraja lor, cercându-le hotarul.

Voi intra pe brânci în templul pătimirii
prin ochiul unei nopţi până la retină,
voi ciopli cu dalta amintirii
primului sărut deschis către lumină.

Gândurile mi-s frunze înveşmântate-n ploi
bătând în ferestre cu-obloane de pleope,
şi nimeni la geam, şi nimeni aproape --
distanţele de toamne-s netrecute-n noi.

Ce departe clipeşte cornul alb de lună,
ce departe de mugur este orice floare:
uneori valul mării se destramă-n spumă
şi lacrimile toamnei se-ntorc în izvoare.

Ce bine ca exişti dincolo de morminte --
mi-a fost oprită orice bucurie --,
dansez cu-nchipuirea care încă minte
până la solitara mea copilărie.

[[wysiwyg_imageupload:313:]]

Ochii îmi sunt o turmă care paşte stele *
la hotarul cerului, unde, prin altare,
luceferii ard sacru ca o lumânare,
din fire sfinţite se ţes în zori perdele.

La răscrucea de pleoape sună ghioceii,
se clatină lumina de lună şi se frânge,
din luncă se aude salcia cum plânge
când iarba se-nroşeşte şi behăie mieii.