Cu mult timp în urmă, pe când eram tânăr şi mai puţin înţelept, obişnuiam să folosesc cuvântul pomenit mai sus, ciribiri, pentru a caracteriza negativ o persoană. Sensul peiorativ pe care îl atribuiam cuvântului era cel de "om de nimic". Eu şi prietenii mei spuneam despre cineva că este "un nimeni" spunând, pur şi simplu, că este un ciribiri.
Se urcă în tren, icnind greu, după ce aruncase traistele de cârpă în care avea te miri ce. Doar într-o sacoşă de plastic, cu o reclama frumos colorată, pe care o păstrase în buzunar bine împăturită (i-o adusese mai de mult băiatul ei, cu nişte bomboane de ciocolată) avea un lucru de mare preţ pentru ea: o pereche de gumari nou-nouţi pe care abea ce şi-i luase din târg.
Locuia într-un sat, nu departe de oraş, şi venise cu rata care trecea doar o dată pe zi, ruginită şi hodorogită,...
Anul trecut, abia dezmeticită după venirea în Canada, nu am dat importanţă atât de mare evenimentelor din jurul meu, focalizată egocentrist asupra propriilor mele probleme. Ocazionale intrări pe grupul românilor de pe Yahoo şi slabe contacte cu ceea ce s-ar putea numi comunitate româneasca în Vancouver, m-au ţinut oarecum conectată la o iluzorie viaţă de grup, tendinţă gregară suprapusă peste un izolaţionism contra naturii. Atunci am auzit prima oară despre Eurofest şi despre bătălia surdă dusă între fracţiunile româneşti, amândouă încremenite într-o ură comună, singurul lucru care - paradoxal - le uneşte şi le aseamănă.
Trăind printre străini, ajungi să cunoşti tot felul de chestii. Mai ales din cele la care un român, trăind la el în ţară, nu prea are motive să le gândească. De exemplu, cetăţenia. Este aproape normal ca un român, locuitor al României, să fie cetăţean român. Se naşte cu această calitate şi rămâne fără ea în urma unei declaraţii de renunţare. Sau, în cazuri extrem de rare, i se poate „lua" cetăţenia - în urma unui decret prezidenţial, hotărâre guvernamentală, sau chiar act abuziv, la iniţiativa serviciilor secrete. Asta s-a întâmplat mai ales sub comunişti... Desigur, uneori naţionalitatea...
Partea a patra, în care se povesteşte cum domnişoara Lenuţa, devenită Linda-cele-mai-lungi-picioare-din-NASA, îşi regăseşte mama
- Intră. Linda? - Da, Linda. Sam? M-a trimis... - Da, eu l-am rugat. De fapt... ne cam cunoaştem, nu? - Mmmm... nu ştiu... nu-mi amintesc... scuze... - A, nu, nu trebuie să te scuzi. Eu nu-s aşa celebru, ca să mă ştii. Poate că e mult mai corect să spun că eu te cunosc, recunoaşte Sam, neputându-şi controla privirea, ci lăsând-o să-i scape către picioarele Lindei, ascunse până la genunchi de o fustă mulată, care le scoate...
Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit pe deplin... Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
în prima parte a interviului v-am prezentat iniţiativa profesorului Ioan Sorin Apan de a realiza minisatul "Sfântul Andrei" în incinta Colegiului Naţional "Andrei Şaguna" din Braşov. Continuăm acum dialogul cu profesorul Apan şi cu două dintre elevele sale, Diana Popescu şi Ruxandra Ana.
Adrian Munteanu: Aşadar, fetele au fost şi actriţe de film? Ioan Sorin Apan: Sigur. Şi încă nişte actriţe de excepţie. Eu sunt indrăgostit de toate fetele mele. Comparativ cu...
"Braţele părinteşti grăbeşte a le deschide mie că în desfătări am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, inima mea cea sărăcită nu o trece cu vederea. Că Ţie doamne, întru umilinţă strig: Greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta."
Acesta este troparul slujbei bizantine a tunderii în monahism, ritual în care Biserica Ortodoxă actualizează existenţial scenariul biblic al Parabolei fiului risipitor din Evanghelia dupa Luca, Cap. 15....
Început de iulie. Duminica a doua după Rusalii, a Sfinţilor Români. La doi iulie şi pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Îl vom aminti doar pe acesta pentru că mulţi neavizaţi îi contestă meritul de Sfânt.
Se urcă în tren, icnind greu, după ce aruncase traistele de cârpă în care avea te miri ce. Doar într-o sacoşă de plastic, cu o reclama frumos colorată, pe care o păstrase în buzunar bine împăturită (i-o adusese mai de mult băiatul ei, cu nişte bomboane de ciocolată) avea un lucru de mare preţ pentru ea: o pereche de gumari nou-nouţi pe care abea ce şi-i luase din târg.
Comentarii