Nimic nu este întâmplător. În viață, în călătoriile noastre, ne intersectăm cu persoane care ne pot marca existența, mai ales,  atunci când constatăm că folosim un cod comun în schimbul de mesaje. Comunicarea este ușoară și benefică și ne poate deschide noi perspective asupra vieții. Important este să ne putem orienta către esența acestor persoane, nu către ceea ce lasă să se întrevadă în afara lor.

Răsuna în mintea mea un glas limpede de fată:

”Colinde, colinde!

E vremea colindelor,

Căci gheața se-ntinde

Asemeni oglindelor.„

Răsuna, cu ecoul unei pădurii peste al cărei frunziș se așternuse un subțire strat de zăpadă. În moliciunea ei, soarele de decembrie, lepădându-și violențele cosmice, sărută sfios urmele unei căprioare.

”Colinde, colinde

E vremea colindelor

Căci gheața se-ntinde

Asemeni oglindelor

Și tremură brazii

Mișcând rămurelele

Primo Levi - Cei aleși și cei damnați

Cum am arătat şi vom mai arăta, aşa se prezenta viaţa ambiguă a Lagărului. În aceste condiţii aspre, striviți la fund, au trăit mulţi oameni din zilele noastre, dar fiecare pentru un răstimp relativ scurt; de aceea se ridică poate întrebarea dacă merită cu adevărat şi dacă este bine să rămână vreo amintire despre acest excepțional episod al condiţiei umane.

În minunatul eseu ”Simboluri din ghicitori, cimilituri, frământări de limbă particule elementare”, Vasile Lovinescu se ocupă de latura paremiologică a operei humuleșteanului, dar și de incantațiile, onomatopeele, asonanțele din limbajul copiilor apropiat limbii primordiale solare (loghah suryanah), numită și ”limbă a păsărilor”. ”Copiii spun cimilituri din gura cărora Scriptura zice că se rostește înțelepciunea. Puerilitatea întinde un văl subțire peste abis”, ne spune magul de la Fălticeni.

”E legitim să aștepți în fiecare clipă un miracol, pentru că însăși clipa e un miracol. Sub aparența că aștepți un miracol, vrei în realitate să reintri în normal. Absurzi, himerici sunt cei care fac pact cu viața obișnuită, cu iluzia, cu nălucirea. Totul e să nu aștepți miracolul din afară; trebuie să-l pândești și să-l soliciți în tine însuți, fiindcă, chiar atunci când vin din afară, în realitate exteriorizează o minunăție lăuntrică. Fenomenul exterior e numai un semn, un simptom.