pe-acel strâmt promontoriu
unde idealurile au capitulat
se-ntinde-acum o linişte
ca un tunet istovit!
în spate moarte
în faţă
moarte iarăşi-
o moarte precum viaţa sub cerul atât de albastru!
soarele
roşu aprins
ca plânsetul acelui copil
întinat de greul viselor de dinaintea tăcerii
se-aruncă în mare!
în jur
aerul e tot mai rotund
şi noaptea
pulsând ca o rană!
de o vreme
tot mai stingheră printre oameni mă simt
pielea-mi miroase aspru a ger
şi a ploi arse
trupului meu lovit
ciopârţit
îngenunchiat de nenumărate ori
în loc de aripi
i-au crescut ghimpi
ani la rând am hoinărit
încoace şi încolo
adunând răni şi experienţe
viaţa mi-a fost numai chin
în spatele acestor urme străine
ce-au străbătut oraşul
pudrat de o tristă ninsoare.
acum,
în singurătate,
ruinele mele ascunse ochilor lumii
Comentarii