pe-acel strâmt promontoriu
unde idealurile au capitulat
se-ntinde-acum o linişte
ca un tunet istovit!

în spate moarte
în faţă
moarte iarăşi-
o moarte precum viaţa sub cerul atât de albastru!

soarele
roşu aprins
ca plânsetul acelui copil
întinat de greul viselor de dinaintea tăcerii
se-aruncă în mare!

în jur
aerul e tot mai rotund
şi noaptea
pulsând ca o rană!

de o vreme

tot mai stingheră printre oameni mă simt

pielea-mi miroase aspru a ger

şi a ploi arse

trupului meu lovit

ciopârţit

îngenunchiat de nenumărate ori

în loc de aripi

i-au crescut  ghimpi

ani la rând am hoinărit

încoace şi încolo

adunând răni şi experienţe

viaţa mi-a fost numai chin

în spatele acestor urme străine

ce-au străbătut oraşul

pudrat de o tristă ninsoare.

acum,

în singurătate,

ruinele mele ascunse ochilor lumii