în definitiv...ce atâta spaimă? îmi scot singură ghimpii din inimă unul câte unul analizându-i ca pe nişte pene ciudate în bătaia lunii
în amurgul vieţii am înţeles că moartea n-are cine ştie ce putere nu se întinde cât stepa mamei rusii e scurtă de tot cât să cuprindă un ţipăt şi..hik!pet!
pe unde trece moartea îşi lasă mirosul de crin veştejit nu-ţi vine în prag ca un musafir nepoftit apoi într-un flashback final se face egală cu viaţa lumina şi bezna se reazămă una de alta
dinspre râu pe deasupra arinilor pale de flăcări şi fum văluresc pe cerul câmpiei şi-n aerul fierbinte al serii urlă lupii cei purpurii urlă lupii cei sidefii, urlă cu glas răguşit lupii cei diamantii cu sufletele lor cu inimile lor profetice pânditoare sfâşiate de atâta pustietate. nori de păsări zburau către râu şi lumea se făcu cimitir ascuns privirilor oarbe... în ţara lupilor nu mai sunt lupi! s-au mutat în stelele care ard înspre zori
de sub puntea rece şi umedă răzbătea duhoarea acră a vărsăturilor şi gemetele marinarilor în agonie un scâncet de căţel se auzea tot mai stins din întunericul calei
dintotdeauna, spune Borges, trei coşmaruri m-au urmărit trei balauri îmi cotropesc fiinţa de câte ori învăluiţi de noaptea din câmpiile Argentinei ochii mei de orbete cad pradă morţii câte puţin
uneori, visez că mă cheamă Dedal şi sunt sclavul cumplitului Minos pun cărămidă peste cărămidă şi uit de unde-am pornit jocul
Comentarii