I feel so sentenced by your words,
I feel so judged and sent away,
Before I go I've got to know
Is that what you mean to say?

Before I rise to my defense,
Before I speak in hurt and fear,
Before I build that wall of words,
Tell me, did I really hear?

Words are windows, or they're walls,
They sentence us, or set us free.
When I speak and when I hear,
Let the lovelight shine through me.

There are things I need to say,
Things that mean so much to me,
If my words don't make me clear,
Will you help me to...

Am venit pe lume să caut dragoste

şi m-am zbătut pentru asta,

orbitele de nenumărate ori mi s-au învineţit

pentru asta,

şi vrejurile uscate ale mai vechilor părăsiri

au tencuit o colibă,

apoi o casă mai mare,

apoi cîte-un orăşel demolat

în fiecare garsonieră din care

tîrziu am plecat

în nodulii atîtor seri

m-am răsucit pe întunericul pernei

scos la lumină de sticla afumată a lămpii

şi-am tînjit după dragoste

ca după boală

şi-am crezut că iubirea-i doar o mîncărime...

În afară de sărbătoarea Marţişorului, primele zile ale lunii Martie au un statut special. Copiii, fetele şi femeile mai ales îşi alegeau una dintre aceste zile, numind-o "baba mea" şi o urmăreau cu atenţie, încercând să-şi prevestească viitorul an în funcţie de aspectul zilei: o "babă" însorită şi senină le anunţa un an bun şi liniştit. Dimpotrivă, o "babă" mohorâtă şi ploioasă, cu zăpadă chiar, însemna că va urma un an plin de necazuri şi de supărări. În această perioadă, vremea este la fel de instabilă, precum firea babelor. Mai mult în glumă decât în serios, alegerea unei "babe" se practică şi astăzi, mai ales de către copii şi tineri.

Am primit pachetul cu cărţi de acasă şi desfac înfrigurata hârtia cenuşie. Ruptă de ţară, cea care îmi cumpără cărţile este sora mea: "Ce cărţi vrei să îţi iau?" şi eu răspund invariabil: " Ce crezi tu... Dar de la Humanitas".

În cutia de carton am şi câteva cărţi vechi, din cele lăsate acasă de mine şi care nu au încăput în bagaje; printre cărţile noi, am o carte chiar nou-nouţă, abea apărută în ţară, scrisă de Liiceanu. Ce ştiam despre el, ce ştiu despre el?!. "Un om deştept" e certitudinea ce mă face să mă imaginez în aceeaşi încăpere cu Liiceanu, timorată, complexată şi mută, incapabilă să încep o conversaţie. "Ce pot discuta eu cu un om atât de deştept?" El, discipolul lui Noica, el, ce ne-a oferit un discurs vibrant în "Apelul către lichele". Cum aş îndrăzni să deschid gura?! Şi încremenită în proiectul meu canadian, aşezată confortabil în fotoliu, aprind veioza. "Uşa interzisă" - citesc pe copertă şi, renunţând la orice început de conversaţie imaginară cu Liiceanu, deschid foile mătăsoase preferând să-l las să îmi povestească, iar eu să îl urmăresc admirativ, tăcută.