...tot mai aproape rostogolirea parte înfrigurările mîinii parte tăcerea pînă la gît în asfalt mai pune şi lacrima celuilalt ochi în desfăşurarea rostirii - tulburării - ca loc de refugiu al cîrmei unde departările în largul ecoului de nu mă uita al niciundelui cu un ochi mai puţin ne revine...
dualitatea-nfruntă imagini în oglinzi pe fragede-nvelişuri de mere punem preţ acolo sănătatea se dăruie citeţ şi eşti dator, aproape, spre măr mâna să-ntinzi
nimic pe dinafară nu lasă să se vadă că-n mine-şi fac culcuşul o muză şi-o tanagră o îngeră de spumă şi-o diavoliţă neagră pe rând, ridică vălul... îl lasă iar' să cadă
Amprentele eului meu sunt singurele adevaruri pe care nu le-a schimbat nimeni pentru ca nu le-a respirat nimeni. Am luat urma lor intr-o toamna de fericire si cu palma dreapta am ranit Olimpul - i-am pus sarea din lacrima mea, si-am crapat de poalele vantului rastignirea peste podul cu doua colturi de lume unde cuiburile devastate de spirite zornaiau la inaltimea nemuririi de care maine vor asculta ursitoarele.
Craterul vulcanilor de deschidea ameninţător sub povara gândurilor „Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic"! bietul Nietzsche! ars de suferinţă a ridicat sabia împotriva „Dumnezeului" ce l-a lăsat singur în faţa filosofiei sterile... cum să poţi locui într-o singurătate din care sunt izgoniţi zeii şi legendele?
Comentarii