Soarele-n asfinţit e roşu. Soarele-şi varsă mareea de roşu prin fereastra imensă a sufrageriei. În colţul camerei, Lina, învăluită în lumina sângerie a asfinţitului, stă cu privirea ţintă către candela aprinsă. Inertă precum Sfinxul, se roagă Lina dumnezeului ei.
Sunt femei care nu ştiu ce să facă cu viaţa lor. Pesemne că aşa le-a fost scris: să fie victime ale destinului și să poarte o cruce care nu le aparţine. Aşa, de pildă, Marlen...
Zilele trecute primesc un telefon de la o cunoştinţă comună:
- Ştii, a murit Andrei, băiatul Marlenei...Și-a izbucnit în plâns.
Am amuţit. Se învârtea toată casa cu mine şi nu reuşeam să mă agăţ de nimic. „Până la urma, l-a pierdut definitiv”, am gândit. „Şi Marlen”?
Vara se înstăpânise peste satul din inima Bărăganului încremenit de torpoarea după-amiezii de vară. Era jumătatea lui iulie şi căldura pârjolise câmpurile ce purtau crăpături imense ca niște răni adânci.
”Dacă poți gândi atât de profund încât să redescoperi rădăcini spirituale ale gândirii, dacă poți recunoaște gândurile ca ființe vii, spirituale…Dacă îți poți dezvolta un sentiment al propriei individualități atât de puternic încât să devii conștient de interacțiunea ta cu ființele-gând care te străbat, și totuși nu te lași copleșit de această realitate…Dacă poți recrea străvechiul sentiment al miraculosului și să-l folosești pentru a trezi voința ce așteaptă dormitând în cel mai adânc ungher al ființei tale…Dacă flacăra iubirii pentru semenul tău ți se înalță di
Comentarii