Condacul 1 Am ţipat în pieptul unui mort dar acesta nu a înviat şi-a văzut de moartea lui până la capăt în dormitor am o găleată în găleată atâţia morţi atâta apă
Icosul 1 Fiindcă de mică purtai rochii vaporoase cât fierul de călcat la care te uitai şi ziceai că seamănă cu barca din care cobora mereu un miros de peşte căruia mama îi spunea tata
Cu aripile-ntinse zburăm către infinit visând, sperând, crezând în toţi şi în toate... şi vine o vreme când păsările îşi frâng zborul, când cerul îsi pierde culoarea, când zâmbetul păleşte pentru că aflăm că secretul vieţii stă în ceea ce credeam şi nu merita, în ceea ce speram şi nu am avut, în ceea ce visam şi nu s-a împlinit, în oamenii pe care i-am iubit şi care... au plecat prea devreme... şi trecem Dincolo cu sufletul mai gol,
Bate cineva la ușă, Suzie latră, mă duc și deschid. Era Vasile.
- Salut, ce faci?
- Salut! Mă bat de muscă cum știi.
- Bă, fii atent! Azi am avut o zi de coșmar. Mi -a murit unul pe șantier.
Mă uit la fața lui, într-adevăr, nu-i mai văzuzem fața așa. Afară, dincolo de statura lui înaltă, vanul lui pe care îl știam și ceața strângandu-se cu frigul și cu seara în jurul felinarului public. Decembrie.
Marcela este o femeie înaltă, brunetă, cu părul adunat cel mai adesea într-un coc înalt. Faptul că poartă pantofi (sau sandale) cu tocuri înalte, butucănoase, o face să pară chiar mai înaltă. Este totuşi destul de masivă pentru a nu părea slăbănoagă. Trecută de mijlocul celui de-al treilea deceniu de viaţă, vorbăreaţă, o ştiu mai ales de pe hol. Stă pe treapta de sus a scărilor, mai tot timpul cu o ţigară în mînă, cu o cană de cafea – parcă, de negolit – alături. E adeptă a cafelei „americane”, are o cafetieră cu filtru care bolboreseşte, cu intermitenţă, toată ziua.
îmi place când ninge zăpada se-aşterne pe drumul cu flori de cireş mai ţii minte... prin faţa mea trece cuminte o doamnă privirea ascunsă doar pasul sculptat într-o urmă sau două se-aşterne zăpada din ochii mei plouă cu fulgi topiţi de iubire sărată e marea doar ţărmul îngheaţă alunec privind la valul în viaţă se-nalţă furios iubeşte şi tace
păcatul meu cel mare este de a fi fost scrisă lângă tine căutându-ţi peste veac imaculata mireasmă a mâinilor mimând aceleaşi gesturi indescifrabile arabescuri de pe Planeta Viselor cuminţi printre pisici şi orătănii nemuritoare împletind basme la nesfârşit în dimineţile noastre secrete precum albastrul geamăn din priviri...
păcatul meu cel mare este c-adorm şi-acum sub icoana ta
Comentarii