Port în mine umbra ciudată a morţii
adrenalină tolănită pe ziduri
în poem fiecare se dezbracă pe sine
mai încolo întunericul îşi muşcă zăbala
stau în genunchi până la zece
aştept să-mi şopteşti că m-ai visat goală
bând din ochii tăi frigul
picioarele se lungesc cât stâlpii de la catedrală
discursuri fluente se preling pe sub icoane
umbra mai pleacă uneori
mă împărtăşesc atunci karma alunecă
printre noi e bine să rugineşti frica
s-o înghiţi fără părere de rău
zideşti o frunză de frasin
ca pe o zodie în care

m-am trezit cu tine pe fereastră
cu toate depărtările atîrnate de haine,
într-o neorînduială sonoră din alaltăieri

convinsă păream de lucrurile ninse,
aşezate prin sertarele memoriei

ele au încremenirea viscolului
îmi şopteşti
totul zace prin tine ca-ntr-un tablou Dali
trecutul este un copac înflorit lăsat în urmă
pe autostrada clipei

s-ar putea într-o zi
cineva din fereastră
să te îmbie cu fructe
înfiorat încă, ameţit
de gustul răvăşit al tinereţii...

Cântecul fără de nume

Întoarce-mi cântecul fără de nume
ăla vechi cules
din vise de şarpe
pentru dragostea mea.
Se scutură florile în ceaţă
- mărturie a unui timp
iertat de îngeri.
Misterul nu se mai risipeşte
ca pe vremuri în întrebări
se logodeşte spre nord
cu o rudă divină.
Pentru tine am oprit cuvintele
să doarmă,
le-am trezit de dimineaţă
răstignindu-le de prisos prin lume
ca să înţelegi că tristeţile uneori
bat ca nişte clopote izbite de ger.

Universul
este o carte deschisă
e cecul în alb
pe care-ţi  vei semna destinul...
de-aş fi  rămas nescrisă
astăzi
n-aş fi  aflat
că între două tăceri
e-atâta poezie...
şi pe ţărmuri – bântuie îndoiala –
ca o fecioară
cu trup de nisip...

Universul

este jocul de noroc

fără miză...

de-aş fi rămas

la o distanţă egală

între a \"vrea\"

şi a \"nu fi\"