aş vrea să cred dar totul lipsit de sens îmi pare
şi orice pas sau vorbă cădere e-n ispită
cerneala-mi e uscată, hârtia-ngălbenită
acum, ce-am scris îmi este ca o destrăbălare

de parcă la o nuntă mireasa desgătită
se-mbată cu nuntaşii spărgând vulgar pahare
iar faţa ei curată şi tânără de floare
s-ar preschimba-ntr-o mască urât îmbătrânită

din lucrurile care-mi părură fascinante
cum eu le ridicasem întruna la putere
azi nu mai am nimica... tablou-i aşa şters

Dimineaţa, în straie de Duminică,
Îngerul cel Sfânt şterge lacrimile din ferestre.
Leagănul cerului albastru de fluturii nopţii.
Într-unul copil şi bătrân.
Şi iată-mă sunt Doamne
Scribul tău mult iubit!
Nu de tot bun,
Nu de tot cuminţit!
Fiecare pas ar putea fi ultimul,
iar ultimul poate chiar primul
şi ori ce oprire un mai mare avânt.
La capătul Muntelui
Îngerul surâde-n Cuvânt.

- Ia loc, Robo!
- Da, Stăpâne!
Cei doi se aşezară la măsuţa mică aflată, undeva, într-un colţ al "biroului". Robo avea scaunul său, tare, vopsit într-o culoare metalizată, iar Savantul un fotoliu larg, confortabil.
Era un fel de-a spune "birou" pentru că încăperea era un amestec eterogen şi, în acelaşi timp, straniu, de obiecte ce nu păreau să aibă vreo posibilă interdependenţă.
În centrul acestuia se afla un cub cu latura de aproximativ un metru, fără nicio fantă, luminiţă, cablu sau altceva distinctiv pentru calculatorul central al casei.

Casă între copaci

Între copaci casa mea

în mijlocul lor fără pereţi important e să nu mă plouă

vântul poate să bată din toată părţile, animalele să mă cheme de unde vor

Mă strâng în mine,

genunchii mi-i aşez sub palme şi îi strâng cu cinci degete de fiecare parte

Am ales să tac parcă toţi ar vrea să mă asculte

îmi închid ochii şi îi las să plece prin junglă

Auziţi-o, noaptea care nu mai vrea să înceapă, şi duceţi-i rugăciuni de frunze de om

un copac casa mea, o rugăciune, un gol, în mijlocul lor