Vălul lunii dezveleşte coapsa pădurii pe care stau încrustate zânele codrul mai înţelept, îşi pavează scorburile de la început Metodic prinţul caută mărul până la floare recuperându-şi în sfârşit liniştea pierdută Resturile de pâine fac trilul, în guşa plină drumul către casa părintească e de nerecunoscut Pe câmpul de luptă Homer adună săbiile rupte care numără morţii Inspirată luna nu mai citeşte poveşti zânele bune au ajuns în stradă şi cele rele iar nunţile sunt cu dar sau deloc
Decor: o cortină neagră pe care e prinsă o lună (la pătrar). Lumina este argintie şi nu prea puternică - nu se pune spot pe actor, care rămâne tot timpul în semi-întuneric. Scena este goală.
... de la tine iau răsărituri de nopţi în sclipirea tăcerii cînd cai de probabil devorator de simplu ne pasc de la tine continuu vin zvonuri de drum ce colţul îşi frînge în arbori atîrnarea-ţi-aş de gît adevăruri ce din toate părţile îmi apără pumnii pînă mă clatin de somn
Mereu, mereu un trup şi-un gând revine Şi ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară, Ca să urcăm un drum incert, de seară, Ce într-un colţ de şoaptă se mai ţine.
Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară Stă matematic în adânc de sine Şi nu mai ştie dacă-i rău sau bine Să fii vehicul spaţiului de-afară.
Stimată onorată... Instanţă de judecători, ştiu. Vă mulţumesc că m-aţi primit să-mi susţin cauza dreaptă, că borfaşu ăla de avocat mi-a tras clapa. Nu numai că mi-a fugit cu mireasa, dar mi-a luat şi banii! Nu, nu de nuntă – că îi scoteam maţele! – onorariul mi l-a furat. Da nu scapă el... D-aceea, ca să nu pierd timpul şi procesul, că bani nu mai am, m-am prezentat la şedinţă să mă apăr singur, dacă nu am gaşca p-aici.
voi zidi într-un bob de piper altceva partea umbrită din mine bolnavă de moarte convalescenţa unei secunde în care nu am fost călătoria aşteptată
gardeniile cerului înflori-vor la amiază ridurile acestei melancolii pînă cînd pe nume mă vei striga doar să mă întorc o clipă femeie din naufragiul literelor grea de polen
un arbore pîlpîie noaptea prin cămările sufletului golindu-mă
poartă şi tu o vreme acest loc de lîngă mare unde mi-ar fi fost dor să fiu doar a ta.
De exemplu, pe atunci, în adolescenţa şi tinereţea mea, era de-a dreptul periculos să critici. În general, orice sau pe oricine – dar cu atît mai periculos să critici un „membru”. Puteai fi, cel mult, criticat. Sau îţi puteai face autocritica, tovarăşi, că doar e constructivă... Dar în niciun caz să critici vreun aspect – că te dai la Ţărişoară. Nu sunt toate bune – dar ne străduim. De ce am face jocul duşmanilor, care nu au altceva de făcut decît să ne batjocorească ţara?
Comentarii