începutul este întotdeauna cel mai frumos moment
aş vrea ca viaţa mea să fie un amalgam de ...

Cu gleznele frânte
de-nlăcrimare stelară,
îmblânzitoare de hăitaşi,
Pradă,
întoarcere transparentă
urmând vânătorul.
Acoperă-mi ochii Tată Ceresc,
sângerează Lumina în Pietre...
Sunt Roua Drumului
rănită de umblet,
mereu, mereu căutând.
Dar cine ştie Puntea
unde Îngerii înnoptează
şi câtă Lumină
odihneşte-n Cuvânt!?

în casa mea rămân cât îmi e datul,
La geam cu flori din galbene ponoare.
Mi-am zis că-n jur e veşnic sărbătoare
Şi n-am ieşit măcar să-mi ştiu umblatul.

în camera de-a-ntregul răbdătoare
M-am răsucit atât cât ţine patul
Şi am păşit de-a lungul şi de-a latul
Atâţia ani câţi mi s-au dat sub soare.

N-am înţeles cine mi-a scris venirea
Nici cine sunt şi n-am ştiut s-ascult
De se aude-n pieptul meu iubirea.

Poate acum, când am ajuns adult
Să nu fiu robul, lestul sau uimirea,
Să fiu Fiinţa şi nimic mai mult.

Erau mulţi ţărani şi puţin pământ, şi încă mai puţini nobili care să angajeze argaţi. Pământul era foarte bogat şi ţăranii citani ştiu să se mulţumească cu puţin. Dar când venea vreo secetă, sau poate vreo inundaţie la timp nepotrivit - de strica recolta, mulţi dintre ei piereau de foame. Asta nu-i amăra prea mult, viaţa e dată de Marele Zeu şi tot el o ia. Nefericirea de aici e plătită cu fericirea de dincolo - cel puţin aşa zic călugării şi învăţătorii.