Ai grijă, să stropeşti
din când in când
petalele de trandafir
uscate
cu lacrimile transparente
ale durerii !
Iubiri strivite
de indoială,
zbârcite de singurătate
sfideaza gerul.
Poartă-n suflet povara
zilelor insorite
la malul mării
şi suspină
după desfrâul exuberant
al tinereţii.
Mari catedrale sufleteşti
cutremurate de emoţii
tânjesc acum
stinghere
o cupă de tandreţe.

Ce-i fericirea mea ? O-mprăştiere
De aripi albe pe gunoiul zilei.
Ce-i judecata mea ? Silinţa Scyllei
De-aş căuta Charybda din artere.

Ce e dreptatea mea ? Frământ argilei
Lipind în trup izbânzi fără avere.
Ce e virtutea ? Truda la galere
Să pot ajunge-n marginea veciei.

Am obosit de stearpa toleranţă,
De binele făcut pentru un orb,
De mâna strânsă pururea pe clanţă,

De caşul smuls din gheara unui corb.
Acestea nu-s nimic fără speranţă.
Pe buza clipei reci avid o sorb.

23 septembrie 2004

S-a întâmplat de mult, de mult de tot, pe când saxii începuseră să atace spre apus. Un mare rege s-a ridicat atunci împotriva acestor păgâni - căci ei nu se închinau atunci Marelui Zeu! - şi i-a oprit, apoi respins, de au ajuns tocmai până în Albia de au cerut sălaş, trăind şi acum prin unele oraşe, mai ales pe sub munte.

Într-o diminează, ne-a chemat Şefu’ la el. Nu pot spune că era o „bună” dimineaţă, eu nu sunt printre cei ce cred că ziua se cunoaşte după dimineaţa ei. Nici nu ploua, nici nu era soare – era o banală dimineaţă de primăvară, nu cu mult înaintea Paştelor. Cum s-a dovedit, numai bună nu era: Şefu’ ne-a trimis pe teren. Mai precis, pe mine şi pe Gruzin, că avea mai multă experienţă.