te iubesc, te iubesc, te iubesc
poate nu e suficient să ţi-o spun
poate liniştea e doar vată
de zahăr
în care noi ne ascundem
într-o zi o să te nasc
şi o să-ţi fac aripi de ceară
voi strânge în braţe
catedrala
terenul de fotbal
tu nu vei şti niciodată

Acea duminică de primăvară începuse ca o solie a unei vremi deosebit de promiţătoare. Razele soarelui se furişau printre faldurile draperiei, ca o mână invizibilă ce-i mângăia obrajii.
George se alintă puţin, întorcându-se când pe o parte, când pe cealaltă, alunecând cu gândul, uşor, în anii copilăriei,
când se strecura în poala mamei şi îi aştepta dezmierdările.
Se dădu jos din pat, nu fără un oarecare regret. Ar fi vrut să prelungească acea clipă la infinit...

SONETE

Traducere din Alfred de MUSSET

1
TRISTEŢE

Pierdut-am putere şi viaţă,
Mulţi prieteni, averi, voioşia,
Pierdui - şi mai şi - chiar mîndria
De-a crede că-s geniu... în ceaţă.

Crezui că mi-e-amic cu vecia,
Văzînd Adevărul în faţă -
Simţindu-l, am păr alb, mi-e greaţă,
Dezgustul mă ia, nebunia.

Şi totuşi e veşnic, tot creşte! -
Iar cel ce nu-l ştie, trăieşte
O viaţă-n zadar fără dînsul.

Decor: un grilaj - simulând un gard. Deasupra lui, o lună în pătrar atârnă de un fir invizibil. Lumina cade pe lună (spot) şi scena învăluită într-o lumină nu foarte puternică, argintie.

Din stânga intră Povestitorul (Jurubiţă), îmbrăcat simplu, ca un muncitor: blugi, cămaşă cadrilată cu mânecile suflecate, bocanci. De gât are atârnat un "metru" de croitorie. Se opreşte lângă gard şi priveşte prin el, apoi se întoarce spre public.