Marcela este o femeie înaltă, brunetă, cu părul adunat cel mai adesea într-un coc înalt. Faptul că poartă pantofi (sau sandale) cu tocuri înalte, butucănoase, o face să pară chiar mai înaltă. Este totuşi destul de masivă pentru a nu părea slăbănoagă. Trecută de mijlocul celui de-al treilea deceniu de viaţă, vorbăreaţă, o ştiu mai ales de pe hol. Stă pe treapta de sus a scărilor, mai tot timpul cu o ţigară în mînă, cu o cană de cafea – parcă, de negolit – alături. E adeptă a cafelei „americane”, are o cafetieră cu filtru care bolboreseşte, cu intermitenţă, toată ziua.
Ani de-a rândul, banca a fost mereu ocupată... Ni se întâmplă ca, mai mereu în viaţă, să trecem absenţi pe lângă oameni şi destine. În goana noastră de a aduna cât mai multe cioburi sau de a ne construi fericirea din inutile fragmente materiale uităm adeseori, să întoarcem, măcar o clipă, privirea către omul de lângă noi. Nu ne gândim nicio secundă că un simplu gest de-al nostru sau un zâmbet, fie el şi fals, ar putea alina durerea singurătăţii atâtor şi atâtor oameni.
poemul infinita intrebare infinit raspuns drumul dintre inceput si poem ratacite unde prin mii de secunde viori nepatrunse in inimi ascunse ferestre spre gradina gandului trait in culori in forme abstracte ermetice cuvinte pe fruntea poetului semn
Comentarii