Acea duminică de primăvară începuse ca o solie a unei vremi deosebit de promiţătoare. Razele soarelui se furişau printre faldurile draperiei, ca o mână invizibilă ce-i mângăia obrajii.
George se alintă puţin, întorcându-se când pe o parte, când pe cealaltă, alunecând cu gândul, uşor, în anii copilăriei,
când se strecura în poala mamei şi îi aştepta dezmierdările.
Se dădu jos din pat, nu fără un oarecare regret. Ar fi vrut să prelungească acea clipă la infinit...

Sălbatică nălucă-i aminirea
Acelor clipe flămânzind prin vreme
Şi ţintuite-n trupul care geme,
Târât prin gări, să-şi vândă putrezirea.

Ce am făcut să mă dezbar de creme
Mânjind cu spaime gestul şi privirea ?
Ce am rostit ca să ascund uimirea
Rămasă-n joc de false teoreme ?

Încă mai trec printre zidiri străine.
Pe străzi murdare visul cade mut.
Din zeci de taine una mă reţine

La umbra ei cu zbor necunoscut :
Cum să înving în lupta mea cu mine,
Cum să-ntremez picioarele-mi de lut ?

2 noiembrie 2004

femeia cu braţele pline de păsări
femeia aceasta meşteră
ieşea în fiecare zi din peşteră
cu păsări pe umeri şi braţe
şi când ajungea pe plajă
rămânea toată noaptea de strajă
cocorii i se aşezau în păr
ea înţelegea graiurile lor
şi când venea dimineaţa
era mai bogată într-adevăr

Uită-te la miei cum zburdă
Când iau noaptea un calmant
mi se face dor de Kant
fug oierii, vin b-oierii
toamna la sfârşitul verii
după brânză, după urdă
c-aşa e-nvoiala surdă
Geaba vrei tu să mă sperii

Dimineaţa, în straie de Duminică,
Îngerul cel Sfânt şterge lacrimile din ferestre.
Leagănul cerului albastru de fluturii nopţii.
Într-unul copil şi bătrân.
Şi iată-mă sunt Doamne
Scribul tău mult iubit!
Nu de tot bun,
Nu de tot cuminţit!
Fiecare pas ar putea fi ultimul,
iar ultimul poate chiar primul
şi ori ce oprire un mai mare avânt.
La capătul Muntelui
Îngerul surâde-n Cuvânt.