afară ninge rar, cu fulgi de moarte albă
şi lacrimi îngheţate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuţit îmi zgârie retina,
afară ninge rar şi neagră e lumina.

afară ninge rar, încărunţind pământul,
îmi este dor de tine şi bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.

afară ninge rar şi tremură copacii,
şi tremură şi sfinţii şi tremură şi dracii
şi tremură şi morţii când frigul îi încinge,
afară ninge rar şi rar afară ninge.

Cărare tăcută,
arsă de furnici în căutare de ploaie.
Numai Dragostea Tatălui Ceresc ţine pământul.
Câmpie netulburată,
Lumină de piatră,
Ţărm unde toate căile
hrănite din trupul Pământului
şovăind se opresc.
Apoi liniştit ţipăt de paseri
trepidând peste moale amiază.

Lalelele se leagănă pe dealuri
îmbrăţişează rouă...

„Mai lăsaţi-mă cu prostiile voastre!” zise Vasile, un bărbat negricios de vreo 50 de ani, puţin cărunt pe la tîmple, cu un început de chelie, ochi căprui verzulii adînciţi sub arcada puternică, pe care sprîncenele formează o linie aproape continuă, nu foarte stufoasă, de păr negru. Sigur pe sine, perorează cu o voce care nu permite vreo contrazicere. „Ce ne-a adus nouă capitalismul? Am ajuns să murim de foame! Cel puţin, comuniştii erau patrioţi, aveau grijă de popor!”