Aceiaşi ochi albaştri de metil

Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă.

Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe ultimul
Care se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost şi-ai rămas atât de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viaţa este atât de neînsemnată
Fără cei sfinţi,
Fără părinţi?

Plutim iar cu lacrimi sărate
spre ceruri odată visate.
Corăbii se-ndreaptă spre mal
purtând parfum de santal.

Epave ce-au fost inimi triste
ascunse în ametiste
miros a toamnă şi rouă,
a culoare de luna prea nouă.

Cuvinte ce lumea îmbată,
gesturi cu vocea schimbată,
mirări că lumina mai moare,
şoptind aşteptate în zare...

Dureri în carne închise,
şi zvonuri de paradise...
Viori ce răsună în noapte,
o-ntrebare ce ţine de şapte...

Salutare, Don Quijote !

Din al timpului pocal
se scurgea
din vremeea aceea
fantomatică paradă,
om şi cal
cu pavăză,
fără spadă,
strigând-o
pe Dulcineea;
Ecogau
doar craniote,
cu ecouri-hohote:
Salutare,
Don Quijote !

Domul de aiurea