Astazi,
culorile curcubeului
imi alunecă printre
degete.
Ciocanele inimii
transpun
pe claviatura tăcerii
Sonata Mării.

Din scoica mea sidefie,
privesc cum
invesmantate cu toga
licuriciului,
linii venite din ale mării
adâncuri
dezvăluie intr-un ritm
năucitor
misterul geometriilor.

Cerul-
unic spectator in singurătatea
deplină,
răsfrânge mesajul de taină
al luminii...
şi animă
steluţele-
mici note muzicale
sa-mi cânte psalmi
in fapt de seară.

- Stefane, ştii tu cu cine m-am întâlnit eu astăzi?
- Nu, dragă!
- Cu fosta mea colegă de bancă de la liceu - Vasilica. Ţi-am povestit parcă de ea, nu?
- Da, spuse plictisit bărbatul, de câteva ori.
- Hai măi, nu mai fi aşa de morocănos! Îţi spusesem că se mutase la Oradea după primul soţ. Astăzi, când am vorbit cu ea, mi-a mărturisit că după ce a divorţat acum cinci ani, s-a recăsătorit cu un tip de la noi din oraş. S-a mutat înapoi acum trei luni.
- Ce bine...

Să ne ţinem de mână şi să privim răsăritul

în spatele bestiei
se ascunde întotdeauna un sfânt
numai că umbra este atât de ambiguă
îl învăluie, îl sugrumă şi-l aruncă la pământ

       ... cum din tabloul închipuirilor iese

       miezul crud al luminii

      ai spune

      că se prăpădeşte pământul albei pagode

      acel ceva ce în curând se

      rosteşte pe sine...