Cântecul fără de nume

Întoarce-mi cântecul fără de nume
ăla vechi cules
din vise de şarpe
pentru dragostea mea.
Se scutură florile în ceaţă
- mărturie a unui timp
iertat de îngeri.
Misterul nu se mai risipeşte
ca pe vremuri în întrebări
se logodeşte spre nord
cu o rudă divină.
Pentru tine am oprit cuvintele
să doarmă,
le-am trezit de dimineaţă
răstignindu-le de prisos prin lume
ca să înţelegi că tristeţile uneori
bat ca nişte clopote izbite de ger.

           Sunt cîţiva ani de atunci. Venisem pentru prima dată în România, după un deceniu de când o părăsisem. Timpul mi-a permis să petrec vreo zece zile la Costineşti, staţiunea de suflet a tinereţii mele.

Lăstar răzbind prin ploaia nerodirii
E trupul tău, iubita mea eternă.
Trec flori târzii, cu steagurile-n bernă,
Nesocotindu-şi printre ierburi mirii.

Te-ai deşteptat uitând tăceri pe pernă,
Adulmecate-n aburii iubirii.
Obrazul tău adoarme trandafirii,
Sămânţa clipei cade-n brazdă, ternă.

La măr de aur voia ta pofteşte
Şi trupul cere zbaterea de vânt.
Cuprind din pârgul grâului, orbeşte,

Tăria coapsei blânde în descânt.
De mierea gurii tale se lipeşte
Un cer de foc, de apă, de pământ.

6 octombrie 2004

Lună nouă, lună nouă
Domnul mi te frânge-n două
Şi cu solzi mărunţi de peşte
Şi cu flori te-mpodobeşte

Lună nouă peste umăr
Câte stele-o să mai număr
Câte vor mai fi să cadă
Să mă facă de zăpadă

Lună nouă si subţire
mi-am primit un Domn de mire
Lună galbenă măruntă
Şi-mi aduce dar de nuntă

Lună nouă, lună nouă
Domnul meu te frânge-n două
Şi te mătură din poartă
Şi te face-o lună moartă