De-mi vei cere...
să mă dezbrac de trupul meu de lut -
să părăsesc al lumii
vechi tumult
şi, ca flacără sublimă,
să transced în absolut -
voi face-o!

...şi voi îmbrăţişa o taină,
unde cuvintele
n-au loc...
ci doar tăcerea,
nemărginirile albastre,
şi inimile noastre...
atât!

De-mi vei cere...
mă voi descătuşa de patimi,
de umbra grea a nopţii
păgânul cânt al sorţii,
şi-n urmă voi lăsa dureri
ce temniţă mi-au fost
ca până - ieri -
dar...
trebuie să-mi ceri!

În dimpotriva raiului nu plouă,
Căci toamna are-accesul interzis
Şi nici nu ninge când e lună nouă,
Iar iarba este verde de Paris

Aici nu cântă niciun greier vara
Doar patefoane fără căpătâi
Zgârie arii când se lasă seara
Din operete ale nimănui

Nu sunt privighetori, de unde zboruri
Sub cerul de hârtie stacojiu ?
Doar vise dezosate după storuri
Şi crânguri mov cu arbori de sicriu

pe din două pasăre printre banchize
mi-or face cuib de viscol
hieroglifele deşertului
palimpsest
de la dreapta nopţii la stînga
din singurătatea aripii
prinsă-n lentoare de moarte
destinaţia Lemnos
via Wissenschaftstadt Darmstadt

sinagramele acestui poem CI
se cîntă în dimineaţa frigului

fado do meu alma

dualitatea-nfruntă imagini în oglinzi
pe fragede-nvelişuri de mere punem preţ
acolo sănătatea se dăruie citeţ
şi eşti dator, aproape, spre măr mâna să-ntinzi

nimic pe dinafară nu lasă să se vadă
că-n mine-şi fac culcuşul o muză şi-o tanagră
o îngeră de spumă şi-o diavoliţă neagră
pe rând, ridică vălul... îl lasă iar' să cadă