Stă pe nisip îşi pierde urechile printre valuri acolo îşi caută ideile
cu privirea le prinde şi le trage la ţărm unde

Tu cel ce cauţi taina într-o filă
Cutreierând neistovit izvoade
Şi năzuieşti spre-ascunsele monade
Spune-mi cinstit : ascunzi sub pleoape milă?

Tu cel ce-ntinzi necercetate nade
Pe luciul apei, curgere fragilă,
Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă
Prin ochiul gol din veşnice năvoade

Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline
Cu-n singur fir de iarbă din ogor
Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine

în duhul frunţii, vag şi temător,
Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine
Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor ?

Dimineaţa, în straie de Duminică,
Îngerul cel Sfânt şterge lacrimile din ferestre.
Leagănul cerului albastru de fluturii nopţii.
Într-unul copil şi bătrân.
Şi iată-mă sunt Doamne
Scribul tău mult iubit!
Nu de tot bun,
Nu de tot cuminţit!
Fiecare pas ar putea fi ultimul,
iar ultimul poate chiar primul
şi ori ce oprire un mai mare avânt.
La capătul Muntelui
Îngerul surâde-n Cuvânt.

la un an depărtare de fereastra mea
doi cai îşi rumegă propria umbră din iarbă
liniştiţi şi albi
o rumegă încet ca moartea unui peşte

dimineaţa mă trezesc
picurând din tavan în aşternuturile mele de nisip
după care deschid fereastra fac nişte genuflexiuni
cu armura pe mine etc până seara