părul meu de frunze cuminţi
descreşte incendiar în arbori
ca în oglinzi suprarealiste

frunzele din vârf cad primele
aşa cum infrasentimentele capitulează
aruncându-se naiv din înalt
peste apă, peste iarbă, peste asfalt

frunzele de (la) bază
ancorate în raţiune de stâncă
se lasă mai greu ademenite de neant
să se desprindă acum nu cutează
se împotrivesc îngheţului încă

de ce să îşi piardă ambiţiile
aruncându-se aşa devreme
pe moalele aşternut de înaintaşele lor
capotând cu zecile, sutele, miile?

Cărare tăcută,
arsă de furnici în căutare de ploaie.
Numai Dragostea Tatălui Ceresc ţine pământul.
Câmpie netulburată,
Lumină de piatră,
Ţărm unde toate căile
hrănite din trupul Pământului
şovăind se opresc.
Apoi liniştit ţipăt de paseri
trepidând peste moale amiază.

Ridică-te române şi latră-ţi-l pe zeul

ridică-ţi din cenuşa eşecurilor multe
făptura ta străpunsă mereu de un pumnal
şi ia-o de la capăt la vale şi la deal
prin singurele locuri ce ştiu să te asculte

tu eşti mereu schilodul ce se regenerează
prin boală şi cădere sortit să se ridice
să-şi caute-n icoane mirabila matrice
care-l înlănţuieşte şi îl înnobilează

prelungirea degetelor tale...

Sunt ochii
care veghează infinitul din tine...
Sunt cuvântul nespus
şi gestul abia
îndrăznind să se ridice
spre albastru...

Sunt prelungirea
sângelui tău
care curge
doar
prin
mine...

Sunt pleoapa
care îţi închide
universul...
Sunt mâna cu care
mângâi stelele...

Sunt gândul tău de seară
gemând de patimi
neştiute...

Sunt talpa care
îţi sărută umbra...