Ţipau păsările fără glas, căutându-şi cântecele pierdute în văzduhul de lumină, risipite în cuiburile din nouri Furtuna le-a răpit graiurile, izbindu-le de cerul, de marea şi de pământul înghiţite de seninul orbitor şi uimitor; le intuiam ciripitul, gravitaţia sorbea înfinitul
Mereu, mereu un trup şi-un gând revine Şi ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară, Ca să urcăm un drum incert, de seară, Ce într-un colţ de şoaptă se mai ţine.
Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară Stă matematic în adânc de sine Şi nu mai ştie dacă-i rău sau bine Să fii vehicul spaţiului de-afară.
Craterul vulcanilor de deschidea ameninţător sub povara gândurilor „Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic"! bietul Nietzsche! ars de suferinţă a ridicat sabia împotriva „Dumnezeului" ce l-a lăsat singur în faţa filosofiei sterile... cum să poţi locui într-o singurătate din care sunt izgoniţi zeii şi legendele?
Nu mai ştia de când căuta printre gunoaie... La început îi fusese tare greu. Rămăsese, într-o primăvară, fără slujbă din cauza unei altercaţii cu şeful lui direct. Individul îi ordonase să facă un fals, iar el nu acceptase. Sub pretextul reducerii de personal, din cauza cheltuielilor prea mari, fu într-o zi dat afară. Nu primi nici-o explicaţie suplimentară şi nici măcar o minimă compensaţie.
eram în ultimul tramvai purtînd şevaletul demodat şi dacă îţi spun cum pictam din nou pe furiş peisajul uitat despre lumea întoarsă din mine prin camere cu oglinzi acoperite de cearşafuri
uleiurile îmi vibrau sub degete ca atunci cînd eşti singur şi vezi în depărtare podul de flori străvezie fata morgana poate că am coborît demult dincolo de la o vreme cineva adună culorile uscate pierdute sau e urma albastrului cobalt despre care nimeni nu a scris în decembrie
Sunt un fluture de noapte care îşi arde mereu aripile de cântec... Sunt femeia care aduce întrebări eterne în suflete... Sunt eu... cea care ucide apusul cu umbre de vis... Sunt mâna care mângâie si gândul care sărută... Sunt adierea vântului prin părul tău... Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii... Atinge-mi faţa să afli cum se aprind în mine felinarele sângelui ! Atinge-mi căldura să poţi topi vorbele la flacăra trupului meu ! Se cutremură amurgul în braţele mele când te mângâi...
dualitatea-nfruntă imagini în oglinzi pe fragede-nvelişuri de mere punem preţ acolo sănătatea se dăruie citeţ şi eşti dator, aproape, spre măr mâna să-ntinzi
nimic pe dinafară nu lasă să se vadă că-n mine-şi fac culcuşul o muză şi-o tanagră o îngeră de spumă şi-o diavoliţă neagră pe rând, ridică vălul... îl lasă iar' să cadă
Comentarii