Cu gleznele frânte
de-nlăcrimare stelară,
îmblânzitoare de hăitaşi,
Pradă,
întoarcere transparentă
urmând vânătorul.
Acoperă-mi ochii Tată Ceresc,
sângerează Lumina în Pietre...
Sunt Roua Drumului
rănită de umblet,
mereu, mereu căutând.
Dar cine ştie Puntea
unde Îngerii înnoptează
şi câtă Lumină
odihneşte-n Cuvânt!?

nu credeţi că poate acum e momentul
să-i cerem iubirii şi devotamentul?
nu credeţi că astăzi cuvântă profeţii?
cu cine se luptă întruna poeţii?

cu umbre, cu demoni, cu muze parşive
cu versuri în sânge şi lacrimi tardive
cu vise cumplite-n secundele care
idilele nopţii ne sunt mai precare

cu gesturi mocnite-nainte de vreme
cu divinitatea uitând să ne cheme
cu lumea grăbită rămasă perplexă
în faţa gândirii atât de complexă

aşa este ea
jumătate de-ocean
scris de-o mână firavă
alaltăieri
pe-un ciob de porţelan
cetate-poveste-nvelită
într-un ultim amurg

aşa o port
lipită de ziua
pierdută-nvechită agresată
din care-ndoielile curg

prin încăperi
ce nu mai sunt

prin încăperi oarbe
fără ferestre
să nu răzbată
dincolo de agonie
memorie-carne vie
glasu-i rotund de fată

...absenţa ei dureroasă
cangrenă-nmugurită
prin ziduri
solfegiu de riduri
departe de casă...

Dacă Lacul Sfânta Ana nu ţi-a intrat definitiv în suflet, obligându-te să revii mereu, descoperindu-i alte privelişti în nenumăratele lui conuri de strălucire, atunci ar putea fi punctul terminus al unei călătorii grele, dar întotdeauna meritate.
Era o zi capricioasă de vară, aşa cum numai acolo poţi întâlni. Dimineaţa adusese cu ea acea căldură montană, mereu proaspătă şi îmbietoare la scurte drumeţii.