Guido, întoarce-te acasă
Lasă parcul gării
Gol de tine
Şi vino
Va fi bine...
Vei vedea...
Dar Guido
Hai acasă.
Mâinile tale
Sunt negre
Şi atât de neliniştite.
Ai primit o scrisoare,
N-am deschis-o,
Nu poţi să o laşi
Fără răspuns...
Guido,
Mâncarea este mereu
Caldă pe masă.
Profesoara de germană
M-a întrebat de tine,
I-am spus că eşti bolnav,
Palid, cu ochii tulburi
Şi ai mereu nevoie de bani
Să-ţi cumperi
Praful acela blestemat.
Câinele flămând şi însetat

În mlaştini puturoase şi acre ară morţii
Cu minutare lucii meşteşugite-n pluguri
Tresaltă caraghioase lăcustele sub juguri
Şi-njură birjăreşte nefericirea sorţii.
Răstoarnă-n brazde late cât mugurul de seară
Cernoziomuri mute de împliniri oloage
Nacele de baloane, suspine, monoloage,
Popor de râme groase, seminţe de secară,
Monocluri fără iris înfipte-n suveniruri
De vieţi închiriate cu ora, cu nevoia,
Etuiuri-copârşee din arbori de sequoia,

Poemul fiului meu

pun lira-aceasta simplă drept pernă căpătâi
să dorm pe neajunsul şi clocotirea mâinii
ca să visez mirosul de coacere al pâinii
şi toţi poeţii-aceia ce i-am iubit întâi

e-adevărat că lumea îmi e un pic străină
deşi, eu aş primi-o în sufletul meu, toată
dar am o altă lume şi sunt aşa bogată
că fericirea-mi pare aproape ca o vină

iar scriitura-mi este lumina mea din sânge
întâiul vis şi poate chiar ultima nădejde
blestemul meu în care acela ce-l citeşte
s-audă cum izvorul meu susură şi plânge

Rătăcind prin rouă străină

îmi amintesc de palma grea a tatei
cum despica cerul copilăriei
mele în două
ca un trosnet de muguri
copţi
ca o vecernie într-o limbă
uitată

îmi amintesc de palma grea a tatei
cum se unduia stângace peste
anii mei fragezi
ca un nor durut
de atâta
zbor ca o aripă de
înger ostenit

îmi amintesc de palma grea a tatei
acum când doar ce-a aţipit
sub iarbă
iar greierii s-au pitulat
în ţârâit