păcatul meu cel mare este de a fi fost scrisă lângă tine căutându-ţi peste veac imaculata mireasmă a mâinilor mimând aceleaşi gesturi indescifrabile arabescuri de pe Planeta Viselor cuminţi printre pisici şi orătănii nemuritoare împletind basme la nesfârşit în dimineţile noastre secrete precum albastrul geamăn din priviri...
păcatul meu cel mare este c-adorm şi-acum sub icoana ta
... de la tine iau răsărituri de nopţi în sclipirea tăcerii cînd cai de probabil devorator de simplu ne pasc de la tine continuu vin zvonuri de drum ce colţul îşi frînge în arbori atîrnarea-ţi-aş de gît adevăruri ce din toate părţile îmi apără pumnii pînă mă clatin de somn
Aşa se face că într-o zi, în una din aceste întâlniri cu învăţaţii, unul dintre ei pomeni de o carte rară, de care nu mai auzise nimeni.
- De mult ştii despre ea? sări imediat Doamna.
- Am auzit vorbind despre ea o femeie, o străină, zise Pun al Treilea, învăţatul respectiv.
- Ce fel de femeie? Ce ştii despre ea?
- Nu ştiu prea multe. A apărut în vecini acum câtăva vreme. Şi-a deschis un mic magazin de ierburi şi leacuri, iar fata ei ghiceşte clienţilor în cărţi şi în palmă.
Poemele mari se scriu în vremea totală când drumurile de secetă îmbătrânesc şi cer o nouă existenţă pentru mişcătoarele porţi ale amiezii. Şi dacă s-ar aprinde luminile lumii peste praguri în amintirea vieţii ar veni călătorii ursiţi sa-şi joace poverile fără umbră la ruleta aşteptărilor, şi s-ar deschide o fereastră ca adăpost între cumpeni pentru viitorii paznici de păcate. Poemele mari se scriu în toate glasurile cu taine pedestre în nopţi mult prea lungi şi diforme
Deschid fereastra. Somnoroasă, Noaptea-şi ridică imensele cortine. Cu-n nechezat de aripi Tot cerul se revarsă-n mine.
Miei albi de nori Se joacă acum in voie Sub epiderma albăstruie.
O aripă de vultur Imi iese din retină. Işi caută frenetic Cuibul-ghirlandă, Cazut Pe-un colt de stâncă.
Pe palma dreaptă Am desenată Linia orizontului. Iluzia Ce Ma desparte de mare. Pântecul ei ascunde Glasul tau. După o ploaie de săruturi Naşte-n triluri Curcubeu.
TOMLYN was back at the Crossroads. There was the tall Cross in stone and the Fountain, but the place was empty. The Market was gone. Maegan was gone. A slim girl he barely recognized was grasping him tightly, in tears. Janet.
“Janet?”
“Oh, I knew it. I knew it! Only if you were taking me with you would I let you go. And it was so difficult… My flesh was burning!”
She let him out of her embrace and took a step back. She didn’t look at him, instead down to her blouse, passing her palms over her small breast.
Comentarii