Oul de lumină

Marmură albă
marmură neagră cuvinte
în care nu mai încape
nici o lumină de seara
şi până în zori
am desenat păsări acum
nu mai vor să zboare
triluri stau suspendate
pe buzele mele şi eu îmi ţin respiraţia
ca tu să nu pleci

Şi ai plecat.
Urma de pantofi de fluturi e luată,
pe un umeraş stă taiorul tău lângă o cămaşă,
o purtai în seara când ai fost la bal.
Mi-ai lăsat-o mie
parcă te-ai întoarce...
Nod la o cravată nu mai faci.
Ceai la un ibric,
când vin zori, lipseşte.

Într-o bibliotecă de memorii zac.
Umbra lor în ceasuri doare, îngrozeşte.
Multe ai lăsat,
într-o teamă însă,
că te pot uita,
dacă nu-ţi laşi urme.

Mă biciuiesc secundele cu ură,
Se-nfig în carnea mea, să nu o-mpartă.
Le simt suflarea rece şi deşartă
În trupul meu, pe cuget, pe figură.

Secunde iuţi spre un deşert mă poartă.
Încerc să scap de-a spaimelor arsură,
Să-nlătur palma ce îmi stă pe gură,
Iar clipa grea să cadă-n cuget, moartă.

Izbit de haita orelor, setoasă,
În gândul meu firav aripi anin
Şi lupt să prind a timpului grimasă.

Dar e doar rest dintr-un grotesc festin.
Cu pofta mea, mereu nesăţioasă,
Mă lupt să-nving într-un amurg deplin.

Şi...pentru că trebuia să porţi un nume,
te-ai numit ÎNGER .
Aluneci încet prin gândurile mele
clădind castele
ireal de reale,
fierbinţi de urma trupurilor
vibrând sub zapada iubirii
ce arde în noi,
albă
ca păsările
toamnelor noastre.

Şi...pentru că trebuia să porţi un nume,
te-ai numit BĂRBAT.
Tu strângi în braţe eterul
în care nu exist decât eu.
Mă dezbraci de taine
ca pe o salcie despletită
la malul unei ape izvorând
de departe,
din sufletul tău.