Agnus Dei

dintre toate minunile de pe Pământ am ales viciile pentru a fi fericit
îmi este frică să te strig ecoul mi-a ştirbit de-atâtea ori imaginaţia
am trudit am plâns la edificiul tău femeie o eternitate de cuvinte
puse cap la cap un pod între maluri curg poveşti de dragoste
singurătatea inventează fantasmagorice universuri
trăiesc printre iluzii îmbrăţişând ecouri

DE CE N-AM FOST LA ALBA, IN CETATE

De ce n-am fost la Alba, în cetate
Când o nădejde-n tâmple se zbătuse,
Să vadă-n trup înfrigurări apuse
Şi lacrimi vechi în ochi avizi secate ?

Nu-mi sunt de-ajuns poveri în gând supuse
Cu-mpreunarea mâinilor de frate,
În iarna fastă ce-a sfărmat lăcate
Ningând cu maci pe năzuinţi nespuse.

Fără noroc, n-am vieţuit în veacul
Acelor zbateri ce-n străfunduri torc.
O întrebare îmi deşert din sacul

Îţi interzic

îţi interzic să visezi
îţi interzic să-ţi aduci aminte
îţi interzic să retrăieşti acea parte neînsemnată
din viaţa ta înainte de dinainte

nu vreau decât să uiţi cine ai fost pe-acest pământ
când ai iubit, când ai rostit un legământ
şi ai murit puţin câte puţin
până la ultima picătură
de vin

M-a blestemat un cuvânt

M-a blestemat un cuvânt
că l-am risipit în vânt
Aşa c-am devenit vânt,
pe cuvânt...
M-am certat cu valurile,
n-am cruţat nici ţărmurile,
nici deşertul, nici pădurea,
pretutindeni şi aiurea
După ce s-au zbuciumat,
valurile m-au trădat
Nisipul nu m-a iertat,
în suflet s-a furişat,
(stâncile m-au sfâşiat)
Pădurea m-a păcălit,
s-a mulţumit c-un şoptit
Când am certat stelele,
mi-am găsit belele;
m-au dezlegat de cuvânt,
să-nvârt morile de vânt