In piept tăcerea
mă-nfăşoară
cu serpentine albe
de mumii.

Dulăi mi-adulmecă
oftatul,
obloane grele zornăie la geamuri
şi-n urma mea,
uşi tenebroare
se inchid.

Grădina mea de piatră
mai pastrează
in solzi de gheată
verdele unei iubiri
din vară.

Ea imi intinde
grijulie
un linţoliu de frunze
moarte,
şi-mi murmură
cu glas dogit...
un maslu.

Păsărică, păsărea,
Unde mi-ai dus dragostea?
Ţi-am lăsat-o s-o păzeşti
Ş-acum tu mi-o arvuneşti
Pe un pumn de cucuruzi
Să-ţi hrăneşti puii tăi cruzi
Ce-or lua, când vor fi mari,
Dragostea de la hoinari.

Păsărică, păsărea,
Unde mi-ai dus dragostea?

Păsărică, păsărea,
Milă ai de soarta-mi grea
Şi la timpul de poveşti
Să îmi spui pe cin" iubeşti.
De ce oare mă acuzi
Că mi-s ochişorii uzi?
Dă-mi noroc de la coşari
Şi cântec de lăutari.

Păsărică, păsărea,
Milă ai de soarta-mi grea!

GRĂDINA DE VARĂ

În mijlocul ei
Vinul negru ţine dimineaţa
La câteva ore depărtare

Vecinul meu
Mijeşte cu nonşalanţă strungăreaţa roşie,
Pe dintele poleit se frânge steaua polară

Sub picior doarme umbra
Animalului sacrificat. La câteva ore depărtare
Amintirile mele îl vor învia.