Totul era gol la casa părăsită. Nu mai exista faţa de masă, nici perdea ascunzând de afară vreun chip de fiară venită din pădure. Pe masă ceşti nu abureau. Podele aveau vopseaua scrijelită, de parcă animale sălbatice trecuseră pe aici cu unghii ascuţite. Nu exista preş pe care să calci, nici vreun pat pe care să stai. Atârna de un perete o pătură de lână mâncată de molii.
Eu sunt vrăjitorul cuvintelor, cel care framânta silabele cu sângele lui.
Eu sunt vrăjitorul luminii, cel care închide întunericul în sâmburi de cireşe amare, cel care adună ploile în matca râurilor, cel care seaca izvoarele lacrimilor cu sărutări de soare.
Eu sunt vrăjitorul care face cuvintele sa cânte sub frunţi înnegurate...
Te aştept pe tine , un menestrel de sub vechiul turn, o umbră care se furişeaza pe lănga ziduri căutând un om...
De-atingi mândria frumuseţii trecătoare vei suporta ploaia acidă de linii ondulatorii amăgitoare. Fara sa vrei, vei deveni pasare depersonalizata ritmului ei subjugată.
Flori de hârtie creponată, becuri multicolore, muguri de sticla ii decoreaza interiorul sufletesc impregnat cu praf de creta colorata.
Stridenţe cromatice izbesc haotic pereţii conglomeratului de siluiete curbe- fără coloană vertebrală.
E grea munca de ziarist. Mi-am dat seama imediat după ce mi-am făcut intrarea la un cotidian nu tocmai de prima mână - dar cu pretenţii. Până spre seară mi-am cam dat seama, cu tot spirtul meu de auto-confidenţă, că nici nu am stofă de jurnalist. Dar să o iau de la început.
Comentarii