Joc în spirală învăţat în hinta
atârnată de Mărul Domnesc...
Aureole de mici vietăţi care ne îndrăgesc,
agrişele coapte ce de viaţă mustesc,
bătrânii dragi ce stau lângă vatră
şi blând povestesc.
Cu mâinile-n poală şi năframa legată pe frunte
Bunica grăieşte de munte.
Iar Psalmii iubirii, cu glas tare şi răguşit,
Doar Bunicul i-a mai citit.
Mirosul pâinii calde, un cald sentiment.
Iubire ce vine dinlăuntruri,
cum lumea dinlăuntrul Fiinţei.
Şi Lumina ne locuieşte în egală măsură.

De secetă
pământul a crăpat
cât să mă cuibăresc
în inima câmpiei
Şi simt cum solidar
sufletul trupului meu
mă frânge crăpându-mă
cu şanţuri
Nestemată, ploaia
se îndură
de uscăciunile noastre
şi ne aruncă apa
din care încolţim
împreună

Mamă ai uitat rugăciunea

şi îngerii au păcătuit pe câmp,

pe drumul unde n-are nume sfârşitul,

unde lebăda n-a îmbătrânit niciodată

în zbor.

Apleacă puţin adevărul spre noi

să vezi mamă

ochiul lumii cum se-nvârte pretutindeni.

Diferite sunt tăcerile copilăriei!

Iată punctul pe care se sprijină curcubeul!

Nisipul s-a-necat în mare
printre meduze albe de spaimă,
se trezesc şi melcii din uitare
îşi scutură cochiliile de stânci
să lumineze decorul
înnorat de pe sprâncenele mării.
Haideţi să dansăm!
timpul se scurge-n mănunchi
de rouă
să-l aducem în hora noastră,
să-i ademenim copii
cu lacrima păcătosului.
E mai uşor
să pui căpăstru minunii
decât să minunezi cerul
cu trăiri eterne...